scrise cu sânge… de perfuzie între 23 şi 28 septembrie 2011, la Viena
1/Ein: Dunăre la deal
Dunărea urcă la Viena
De parcă Maria urcă dealul de sare,
Năduşită şi supusă de sarea împreunării.
De parcă Maria urcă dealul de sare
Ca să meargă musai la Târgul-de-Sare –
Sare este, mulţam Domnului,
Este destulă şi pe drum şi acasă,
Chiar mai bună ca sarea de Viena,
Dar ce să-i faci, nu-i ca la târg, dichisită, vienită!
Nu are adică pic de ambalaj făţos, nu poleială d-aia,
Nu are, dacă ştii cuvântul, tanti, atâta prestanţă!
Şi adică nu-i ca la Viena,
Unde şi dragostea se dă-n Prater
Până oboseşte de cap
Şi se descleştează bobul de ciorchine
Cum cade sarea de pe calul obosit de pinteni…
Şi cum vă spuneam,
Dunărea urcă, nu coboară, la Viena,
Dinspre Sulina, Calafat, Novi Sad, Budapesta…
E o Dunăre cultă, verde total,
Nu împestriţată de volbura mâlului şi polenului şi frunzelor
Ca de ciuma apei.
E lată atât cât le trebuie, inginereşte,
Nemţeşte trecând pe sub poduri noi
Băăăi, la vale,
Abia podidită din Pădurea Neagră,
Spre Viena,
Spre Giurgiu şi Brăila şi Galaţi şi Tulcea,
Nu merge, când merge şi ea,
Decât Dunărea proştilor,
A ălora care nu ştiu cât de lată e apa asta pe la ei
Să-i facă, bre, nişte scrâncioabe,
Neşte restaurante italieneşti cu moluşte,
Nişte moluşte şi raci noi, fără aluviuni petroliere în burtă!
Nişte castele mici, cu ocheane mari,
Nişte reclame mari, babane, cu nişte peisaje care nici nu există pe la ei,
Nici nu există,
Noi le-am inventat, la orele de Geografieistorieidiologie de masă…
Ăştia nu ştiu cât de lată e bogăţia Dunării de pe la ei/noi,
N-o tricotează cu dragoste,
Ci tot urcă, tot urcă naibii dealul de sare
La târgul de sare de la Viena
Lăsându-şi acasă sarea lacrămei…
Pe-aici, pe la Viena,
Nu se ştie că Dunărea i-o apă,
Bună să care PET-uri şi cai morţi,
O apă
Ca şi Trotuşul, ca şi Siretul,
N-au reţeta noroiului,
Ţânţarii au flebită,
Mucuri puţine în iarba fără manele.
La Viena,
Dunărea e Strauss în chioşc,
Nici n-a auzit de Ivanovici,
Iar Mozart – Pan de ciocolată,
Călăreşte muzicile, altele,
Le îndeasă unele-n altele
Şi cântă de unul singur
Pe partiturile caselor cu cinci etaje,
În nesfârşite străzi de partituri,
Cu do-uri desenate pătrat,
Cu bemolul păienjănişului firelor de tramvaie…
Ori, Mozart nici n-a auzit de Dunăre,
Nu-l lasă să iasă din sălile de spectacol,
Din parcurile de spectacol,
Din străzile de spectacol,
De pe afişe de spectacol,
De pe hăinuţele ciocolatelor,
Iar Dunărea, supărată pe Mozart,
Curge iar dinspre Strauss spre Ivanovici,
Dinspre Viena, prin Budapesta vechilor poduri,
Spre Novi Sad, Orşova, Galaţi, Tulcea – nimic, nimic, nimic!
Curge pentru proşti, curge pentru nimic,
Cară minereurile altora…
2/ zwei: Ciocolată civilă
Calul deşeuat al prinţesei Sissi
Paşte ciocolata apusului dintr-o baltă nouă:
Maşina municipalităţii udă, iată, şi pe ploaie, ca să facă oglinzi pe jos
În Viena.
Cerul Vienei se uită în jos şi se vede acceptabil în bălţile Vienei:
Nu-i roşu georgian ca la Medgidia,
Nu-i smalţ albastru şi roşu plâns ca la Galaţi,
E din ciocolată liliachie…
Imperiul a dezertat din armata moartă cu steme bicefale –
Palatele au magazine civile la parter, buticuri în rezervă la interior,
Magazinele au biserici mai mici, pentru poze,
Catedralele poartă reclame la filme americane cu călugăriţe,
Bisericile au, slavă Domnului!
Sub calul prinţului de bronz Eugen
Paşte kamera unui turist standard japonez.
Trotuarele înfloresc albe şi ciocolatii:
Mister Smith, how are you?
Just walk, just loocking…
Monsieur Jaques, quest que voust fait ici?
Pour moi, un cappucino, les visages des femmes mariees … ca sufit!
Hei, efendi Pamuk, Istambulul te-a lăsat să pleci?
Doamnă Hindu, uite o văcuţă sacră de ciocolată!
Hei, bade Kosovo, ce-ai mai găsit de muncă aici?
3/ drei: Scuipămă-n inimă!
Aşa, scuipă-mi în inimă!
Ieri, când îmi întindeai nota de plată, îmi zâmbeai…
Nu-ţi place privirea străinilor săraci, ştiu,
A turcilor povârniţi fără rugăciune, în genunchi, cu mâna întinsă,
A românilor cu picioare atent răsucite…
Sunt turist, doamnă Taximetru, plătesc cash,
Nu, nu pretind ajutor de la stat!
Nu-ţi plac, cică, galbenii,
Nu-ţi plac defel chinezii în ţara ta.
Sigur, sunt şi austrieci şomeri, dar ştiu ei să rabde ca un chinez?
Voi ce palate interzise aveţi?
A, de arabi era vorba? Aha: n-ai prea vrea minarete lângă Prater.
Când Cantemir falsifica iarba de puşcă
Şi osmanlâii ratau astfel Viena pe şmecherii moldoveneşti,
Turiştii japonezi nu se inventaseră încă
Şi grafii nu făceau protecţie socială decât de sărbători.
4/ vier: Have fun!
Un prozator demontat
Scrie la Viena o poezie demontabilă.
Dramaturgul tăiat în fâşii pansate
Ar putea scrie chiar şi fabule la Versailles,
În curte, pe o piatră –
Haiku-uri în Manhattan,
Sonete la Kyoto…
Totu´ e să scrii, ca sa nu pari naibii mort de-a binelea…
5/ funf: Sclavagism la mine acasă
Până mă vindec aici
Am decis să nu-mi las imperiul personal să-mi iasă din casă:
Puterea să-mi fie doar până la uşă, adică.
Sclavii mei, tastele computerului, pixul, hârtia,
Nici n-ar cuteza între timp să se revolte prea des:
Acum, colaboratorii apropiaţi mă menajează dezinteresat:
Herr Televizor, pe care îl trezesc oricând am eu poftă, fără să se plângă, de câteva ori pe noapte,
Fraţii Robinet, Duşul-girafă, familia Scaunelor, domnişoara Scrumieră nu mi se opun aici, în Imperiu!
Iată, frigiderul cu apa din care n-am încă voie să beau
Aşteaptă doar să-i poruncesc: Sesam!
Afară doar este democraţia străzii
Nepăsătoare printre uriaşele căsuţe cu cinci caturi,
Nepăsătoare la străzile imperiale născute ieri în pas de defilare, Bune însă de pozat, acum.
Lumea strănepoţilor lui Sissi,
Nici ea n-are voie să pătrundă fără parolă
În împărăţia mea!
Ar trebui cam un milion de preşuri miţoase, mioritice, pentru ca împărăţia lor, toată,
Să se poată şterge pe picioare la uşa mea.
Rămânem, deci, nedecis,
Imperiu lângă imperiu,
Preş lângă preş,
În relaţii neutre.
Mai puţin atunci când sun asistentele,
Să-mi facă perfuzie cu anti-pain.
6/ sechs: Clepsidra cu morfină
Am parcă iar în mine, tăiat uşor,
Cusut cu acele dibace ale doctorilor,
O cutie deschisă a Pandorei
Cu durerile de dinţi ale comunismului.
Mă opresează adică ceva,
Mă torturează din interior,
Aduce frică, aduce credinţa în moartea inerentă,
Riscă să-mi infecteze creierul cu ură, ideologic,
Cu ideologia fricii şi a durerii.
Durerea nu mă execută încă,
Dar mă duce din când în când la zid.
Mai PUTEM să facem o tură, herr Victor,
În spune asistenta atunci când mă sprijin de zid,
La capătul culoarului fără ferestre
De parcă o tură pe culoare bine păzindu-mă
Ar fi victoria ei totală în faţa orizontalei mele
Susţinute până ieri cu perfuzii...
Nopţile mă învaţă încă, printre durerile difuze, ca ale altora,
Uşor povestite, topite în pilule,
Mă învaţă să stau la zid,
Ca odinioară la coada spre Zid…
Spre cortina de Fier a Zidului nostru…
Comunismul, ca infecţie,
Se pricepea să fie continuu -
Războaiele au ţinut,
Dureros,
Şi câte o sută de ani europeni!
La Viena îmi pare că anticomunismul
Picură din flaconul atârnat încă în cârligul de deasupra mea,
Care-mi picură-n vene liniştea – ce clepsidră cu morfină!
Danke schon, fraulein Selma!
7/ sieben:
România e pe lângă Bosnia?
Întreabă din politeţe frau Elise a lu´ Werther şi o urăsc scurt:
Noi, ăştia de la aceeaşi Dunăre,
Noi, românii vorbim adică bosniaca?!
Ce limba-i asta, româna?, întreabă iar,
Cu o curiozitate, măsurată, de serviciu, care nici nu aşteaptă răspuns.
Zâmbet profestional: strânge garoul.
Danke schon, zic,
Bitte, zâmbeşte în timpul serviciului.
Româna asta, îi explic, ca să nu mă uit la mica înţepătură neveninoasă,
E… italiană, da´ mai veche –
Încerc io să mă-mpăunez cât mai politicos,
În timp ce leacurile, hrana, îmblânzitorul lichid al durerilor
Picură toate de sus, prin tuburi strâmte, în vena puhavă,
Deschisă precum graniţele interioare ale UE…
Nu am ghetouri, nu am lagăre în vene,
Nu am tabere de refugiaţi –
La prea multă morfină
Aşi putea încerca să fiu xenofob pentru sângele meu umflat…
8/ acht: Les nourritures de la veines
Aucum iau prânzul cu Einstein, la tub. Eu.
El, cu gaşca lui de îngeri – numai ambrozie; cu ceva caimac…
Tuburile mele care vin de sus,
Dar din susul camerei de spital,
De la Dumnezeu vine doar şansa supravieţuirii
Picură haleală strong,
Direct în vene – câştigi naibii timp de vorbă,
Câştigi naibii timp de viaţă – nu mai plescăi ca prostul, satisfăcut…
Herr Albert, cum e bre să tragi fumul pipei prin pipes?
Suntem fumători de pipă, ce Doamne-iartă-mă!
Mein Got, ai milă,
Lasă-mi măcar o venă,
Măcar o venă liberă pentru catererul de fum!
Meniu: aminoacizi esenţiali, glucoză, H 2 0 –
Doriţi şi muştar, mein herr ?
9/ neun: No man´s islands
Degetele astea doar sunt singurele care au voie să mişte în front!
Feşele strânse îmi spun să ţin piciorul întins, să respir pe ciordite.
Restul armatei mele de carne şi oase,
S-au întins pe burtă în tranşee albe, foarte albe –
Varul albicios al cearceafurilor întinse de alţii –
Restul armatei prizoniere pe insula unui pat de spital,
Vizibile dintre perini şi pături înfăţate alb-militar,
Abia îşi ţine respiraţia pentru altă zi,
Una fără dureri prea mari...
Achtung:
Orice fragilă mişcare pe câmpul minat al patului
Poate trezi o explozie mare!
Celălalt pacient ar putea fi orbit de explozie,
Ar putea fi rănit cu fragmente de tibie, cu un omoplat
Ascuţit, pe care Vrăjitorul a scris înainte un descântec de viaţă.
Şi suferinzii nu se transformă în artificii pentru nimeni,
Pot răni aerul celorlalţi, pot enerva, le poţi dori moartea
Dacă nu ţi-e neapărat milă de ei!
Un străin?
Suferinţa lui e în limba maternă,
Cine s-o traducă-n germană pe gratis?
10/ zehn: Flux & reflux
Babilon în tangaj stradal – prima plimbare de după.
Verticala mea nouă e încă instabilă
Şi are nevoie de aer pur!
Bulevardele, străzile se scurg în gurile de metrou
Ca Dunărea în gurile ei de vărsare…
Doar că mulţimile care coboară,
Poate altele,
Urcă înapoi,
Inundând – flux şi reflux –
Trotuarel
e cu umbre netede…
11/ elf: Înger chinuit, evident, pensionabil
Noaptea, păi ce să mai fac?,
Vorbesc singur cu îngerul meu păzitor, asistentele sunt dincolo…
El mai moţăie, dar ia să-l mai chinui cu întrebarea aia
Pe care-o tot ştie…
El, săracu´ moş, e singurul care mă vizitează regulat,
Stă şi după program – programul lui de muncă, adicătelea.
Cască şi el elegant, pe dinăuntru, cu gura închisă,
De parcă ţine pentru el adjective porcoase
Care-i tot vin înapoi – se fereşte să pară de modă veche,
De pe vremea când se căsca de după batistă,
De după evantai,
De după uşă…
Şi-mi spune îngerul, ca toţi ceilalţi,
Că ce bine că mai am eu de trăit!
Că, ce mai, o să iasă el naibii la pensie,
Or să-mi dea altul,
Da´ eu tot o să mai trăiesc – zice.
Da´ de unde ştii? – zic.
Ei, nu cu memoria stă bine bătrânul înger.
Se uită cu pizmă la mine:
Eiii, când era el de tinereţea mea – şi eu nu sunt prea tânăr pe dinafară –
Pe când era încă neînger,
Îşi ştia toate răspunsurile…
Îngerul îmi mai spune şi spune şi-l prind
Că minte cât de bine arăt adică eu, eu!, după operaţie.
Arăt ce? Poate arăt acum Nordul şi îl arăt bine?
Ei bine, eu prefer Sudul, Sudul ăla cald, fără şmecherii meteo!
Nu, urăsc Nordul cel cu idealuri îngheţate la soare şi pinguini Transpiraţi pe dinăuntru în gerul lor cică plăcut!
Şi cu igluuri rotunde şi albe şi reci ca moartea mea.
12/ zwölf: Danke!
Să trăiască şi ţiganii, zic taximetristei.
Şi ţiganii, şi chinezii, şi turcii, şi esticii!
De ce să nu trăiască de exemplu şi ţiganii în Europa? –
Pe partea aia mai însorită, vreau să spun…
Să trăiască adică
Sigur, ca speciile protejate: ca, ştiu eu, ienupărul,
Ca, pardon de cacofonie, cocostârcii,
Ca (ibidem!) crocodilii, ca (ştiţi deja…) capra neagră, ca nemţii, ca…
Pe partea ailaltă a globului,
Unde vesticii iau bilet
Ca să le fie milă live de un negru lihnit,
Din rasism, furnicile negre
Îi mănâncă mai ales pe ăia blonzi…
13/ dreizehn: Tropic învins
Când am trecut prima dată Ecuatorul
Nu am văzut nimic-nimic, numai apă.
Şi atunci când am trecut prima dată Tropicul Capricornului
N-am văzut nimic! Jur! Să-mi sară ochii dacă te mint!
Cancerul l-am văzut cu ochii abia aici la Viena,
Unde abia se mai vorbeşte la şcoală
Despre ocean şi de îndepărtatele tropice.
Cancerul –
O vietate, desigur, rococo, adică fără simetrii imperiale austriece,
Mai degrabă cu frivolităţi franţuzeşti,
Aşa, obişnuită să pătrundă în cavităţile fără ocupaţie,
Aberant dezvoltându-se în invizibilitatea ei feroce, celulară.
Am trecut acum, la Viena, ameţitor,
Acest al treilea tropice, şi mai nevăzut,
Într-un oraş al vechilor splendori foarte vizibile,
Liniştitor, al restaurantelor care descarcă pe trotuare satisfacţie,
Al muzeelor de vizitat cu copiii,
Al grădinilor, al magazinelor extra…
Iată deci, am trecut Tropicul
Şi apele lui bolnave, unde înoată raci carnivori, invizibili,
Nu m-au înghiţit!
14/ vierzehn: Mici animale de spital
Sonda este un animal de treabă care vine şi doarme în tine.
Până te face una cu ea
Râcâie, apasă, te împunge cu umbrela,
Dar despărţirea va fi dureroasă –
Doar dureros ce se taie parâma ca să fugi de la malul în flăcări!
Sonda îţi cerne răul deşi îţi ignoră binele.
Burlanul ei aplecat îţi adună pâcla vintrelor, mlaştina sângelui,
Ca ploaia adunată tulbure pe streaşină,
Amestecând frunze, guano adus acolo de vânt,
Mâlul prafului călător, seminţe de baobab, ce ştiu eu?…
Nu poţi s-o mângâi, eşti nebun?!
Sigur, nu muşcă, dar nici nu te simte, e un animal nesimţit, fără empatii!
E cam mult cauciuc prin fiarele astea domestice de spital –
Prin fabulosul Ev Mediu le-ar fi îmbrăcat poate meşterii
În sidef
Şi aurării colţuroase,
Care ar fi strălucit aduse pe perna de catifea, de doftori şi alchimişti,
Dar ar fi ars interior carnea,
Cu monturile cele preţioase!
Sau ar fi făcut cum mai făceau ei:
Se rugau straşnic pentru rănit,
Apoi ungeau cu licori, cu poţiuni şi unsori tămăduitoare
Apoi bandajau cu drag cuţitul arestat,
Aşteptând apoi să vindece el rana pe care tot el a făcut-o!
15/ funfzehn: Zen(trum)
Nori de ceai roşu deasupra Dunării – poate plouă.
Dumnezeu mestecă, deasupra, cu linguriţa de ciocolată,
O ploaie cu averse sângerii.
Copiii vor aştepta în staţii de metrou, uzi,
Să li se usuce ciocolata pe faţă.
Ciocolatei ăleia de i-au dat numele lui Mozart.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu