Înmărmureşte-mă!

Sia fusese de vreo două ori în acea săptămână la Maricel acasă, ca să-i pună ventuze.

   - Fă, ce ventuze îi tot pui lui Maricel, măi frumoaso,  că mereu îl  văd la plajă şi canci are ăsta semne de ventuze pe spate, îi spusese apoi Miluţă săptămâna ailaltă, când veni vorba. Pe unde dracu’ i le pui, fă, de nu se vede?

   - Ia, le pun şi io pe ici, pe colo, dădu ea din mână  ca să scape de bărbat.

Miluţă oftă în gând: nu avea el parte de aşa o muiere! Măcar, Maricel era mult - doi metri pe doi, un pumn cât tamponu’ de locomotivă, când dă cu capul în masă, sare apa din vin! Iar Miluţă... ce să mai vorbim! Ptiu!

   A doua zi, ca să vezi cum se potriveşte viaţa, ca o ventuză: dacă te-a pălit curentul, da’ o pui aiurea, rămâne pielea albă dedesupt, zici că n-ai nimic. De o fixezi ezact, unde trebuie, se înroşeşte, apoi se înnegreşte! Iar dacă nu, nu!

   Uite, se potrivi adică exact: chiar aveau amândoi, Sia, da’ şi Miluţă, ceva treabă pe la Primărie. Ea, pe la opt, el pe la zece; dar Miluţă putea s-o lase şi pe altă zi. Se gândea deci să intre mai bine să bea “câte” o bere, când una cu fusta cât o breteluţă îngustă, apoi puţin sumesă,  îl depăşi frumos, claxonându-i parcă în luminile ochilor! Atunci Miluţă - lungi o ţâră umbra piciorului, cu talpa leap-leap, ca la armată, când îţi face semn fruntaşul, sau, mai bine ca şpanul mărunt atras de magneţi: că aia cu breteluţa mergea bine, adicătelea tot cam spre Primărie.

   “Se uită după cracii ăleia”, observă, că era de observat, Sia, care venea încet din spatele lui, legănându-se ca o corabie plină de piraţi beţi şi cu jaluzele lăsate obraznic peste hublouri, chiar în miezu’ miezului de zi! Că de, ce avea Sia pe dinăuntru, e mai bine să nu ştiţi! Când şi ea, Sia, îl depăşi pe Miluţă, el încă magnetizat de aia din faţă, simţi aşa, ca o tracţiune, că-i vine de unde nu se aştepta. Sia mergea, vezi bine, cam tot spre Primărie, dar ispăşind drumul din şolduri, împingând aerul cu pieptul de parcă-l ara de primăvară şi bărbatul simţi (îi povesti seara lui Bebe, la o vodcă) că îi stă răsuflarea de la sine, că cine-l vedea putea jura că-i din marmură de-aia de cimitir, din care se fac monumentele. Ea nu se pierduse cu firea, deşi îl simţi pe struna ei, ci se chiti că, na, acu’  s-o uita dracului şi după cracii ei, chiar dacă ea era mai bătrână-ntr-o părere şi fusta i se certa cu gleznele. Că doar ştiţi cum se zice: “Găina aia bătrână face ciorba mai bună!” Îi când aruncă o privire înapoi, cică după tramvai, Sia văzu privirea lui lipită de dresurile ei cele lucioase, taman ca guma de mestecat de calorifer! Ca nişte ventuze bine prinse. Cum se lipesc adică de piele ventuzele la o răceală soră cu coşciugul, de sug atunci pielea în căuşul lor, trăgând tot răul, de  rămâne în urma lor - săptămâni întregi - semn negru, rotund, moştenitorii cu buza umflată şi doftorii fără client.

   A treia săptămână, tot cu picioarele ei lucioase în gând, Miluţă o prinse când iesea de la coadă la Fisc. El îşi luă inima în dinţi şi-o tachină în direct:

   - Fă Sia, măi vanilie, bă ciucolată, fa, miere afurisită de salcâm, de te lingi pe deşte, vino şi pe la mine să-mi pui ventuze, că mi-s bolnav rău dracului, iaca, mai în jos de plămâni.

   - Un’ te doare?, întrebă ea ca un doftor, de parcă ar fi trebuit să ştie cam ce calibru de ventuză să-i potrivescă, funcţie de grosimea bucii, de frăgezimea pielii, de vreo cută sau vreun neg-ceva, pe sub “ateneriu”.

   - De, pe ici, pe colo, o îngână el după vorba ei de acu trei săptămâni.  Şi-i făcu cu ochiul, în timp ce mintea îi mesteca picioarele lucioase, cum mestecă ăia guma şi tot mestecă şi tot nu se mai termină de mestecat!

   Joi, ea se şi prezentă la uşa garsonierei lui, din Aviaţie:

   - Am venit să-ţi cam pui ventuze. Te mai doare pe-acolo, pe sub plămân, ai?

   - Păi... unde-s ventuzele?, întrebă după o scurtă vreme, aşa, ca prostul, Miluţă. 

   Da’ măcar omul avea scuze, că prea era sculat brusc din somn şi fusese de noapte.

   - Am eu metoda mea, zise ea molcom, trecând fără fasoane pe sub mâna cu care el se tot sprijinea de tocul uşii. Până să încuie el bine, de două ori, şi să puie şi lanţul, ea se şi întrupase pe dormeza lui preferată, se pusese întinsă mai pe-o parte, ca motonava Transilvania răsturnată cu bucile-n sus la malul jos. Da’ mai întâi se apucase spurcata  să se îndeletnicească pe la televizor, pe canalul cu pricina, ăla femeiesc. Când Miluţă dădu să intre cumva în odaie, ea îl şi uitase. Şedea pe dormeză, spărgând des în dinţii ăia albi ca plasticul de la lapte, una câte una, seminţele omului.  De parcă ea ar fi fost de-acolo, şi el ar fi fost mosafir! Mai pune şi că erau seminţe de alea lungi ale dracului, dungate şi parfumate, de Brăila, aduse special de unu’de la Bucureşti! El, cu ochii cârpiţi, o mai întrebă alea-alea, da’ numai aşa, ca s-o întrebe şi el ceva. Că adică să ştie ea că el nu e unul din ăia care se tot miră din orice, ci o întreabă doar aşa, din vreo curiozitate...

Ea îi răspunse oricum “îhî” şi continuă să se bunghească în continuare la telenovela ei preferată. El mai stătu ce stătu în picioare, ca fără rost, apoi se duse să se mai culce puţin în holul de la intrare, pe o plapumă veche dar comodă. De, telenovela abia începuse. Şi avea două serii. Una după alta.

   Când se sculă, Miluţă auzi televizorul vorbind în spanioleşte, exact la el în cameră. Televizorul - era, Sia - plecase! Uşa - descuiată.  Că doar nu erau boarfele ei, dacă le fura naibii cineva!

   “Măi, da’ marmura asta de Sia  o plecat aşa, fără să-mi mai pună ventuze?”  Apoi, pipăindu-se atent peste tot şi adulmecându-şi după aia degetele, se întrebă: “Sau mi le-o fi pus, nemernica, da’ n-am simţit io?”

   Când se mai întâlniră, ca din întâmplare, şi miercurea următoare, în faţă la Popescu, o întrebă iar când vine să-i pună ventuze.

   - Păi nu ţi-am mai pus, mă Miluţă?, se arătă ea curioasă, ridicându-şi ţâţele ca o veneţiancă din tablouri, numai să-i facă lui în ciudă, că intra în  schimb!

   - Ba mi-oi fi pus tu, da’ eu nu prea eram pe acasă. Ha, că când mai vii?

   - Joi, spuse ea. Da’ tu să nu fii acasă, că nu prea stau: le pun şi plec, că am rând la ventuze şi-n altă parte.

   “Asta face mişto, sau ce?!”, îşi făcu părere Miluţă. Dacă o sta acasă, s-o aştepte, n-o spune că-i prost şi n-a înţeles? Dar omul închise ochii şi văzu numai picioarele Siei peste tot, de-i venea s-o ierte dinainte...

   Joi, Miluţă lăsă uşa garsonierei numa’ uşor întredeschisă, legată  cu prosopul. Ăla curat, de! Cică... să mai intre, dom’le aerul şi de pe hol. Luase de dimineaţă nişte salam, care-l cam gârâia acum la maţe, şi numa’ bine intra de-afară puţin parfum de varză cu carne, de la Alecu - apartamentul 5. Să nu simtă adică Sia, intrând din hol în garsonieră, că trece de la un aer la altul: exact cum fac submarinele, când te trec apele ca să nu te spargi cumva peste tot de la minusu’ de presiune...

   Miluţă potrivise şi televizorul, şi seminţele; nu găsise de Brăila, dar luase în schimb două pungi, nu găsise canalul de femei, da’ dăduse mai încet pe ăla de sport!

   La un moment, uşa casei făcu într-adevăr “scââârţ”, iar prosopul alunecă parcă singur din clanţă. “Vine”, mai apucă să spună, pofticios, Miluţă.

   Pofta-n cui!!!

   - Bună zâua, vecine, zise alde Maricel cam de sus, că avea cam doi metri pe doi, cum v-am spus.

   Miluţă se înverzi, se înalbăstri, se înnegri, ca după ventuze puse mai sus de şale la caz de boală grea, vecină cu coşciugu´.

   Ca să nu tacă spăimit, îi arătă expre farfuria cu seminţe:

   - Ia, vecine, ia cât nu se încălzesc de la temperatură.

   Şi se aplecă să schimbe cică canalul televizorului, unde găsi că nu sunt nici telenovele, da’ nici pe meci, că lui Maricel nu-i plăcea. Dădu pe un film mai vechi, de pe când erea comisaru’ Moldovan cu comuniştii, da’ oricum era altăceva.

   Maricel se aşeză şi patul icni. Vreo două droturi - ca şi cum nici n-ar fi fost! Miluţă se închipui el rupt!

   - Nu, că nu stau mult, spuse mosafirul, aşezându-se mai comod şi trăgând farfuria cu seminţe spre aproape. Auzi, vecine, unde ai pus spirtu’ ăla, că mă grăbesc?,  întrebă Maricel.

   Miluţă îl băuse însă de ieri, supărat că e abia miercuri şi Sia cine ştie pe unde mai unge ventuzele alea cu spirt!

   Ştiţi cum se pun ventuzele: le ungi cu spirt, una câte una, le dai foc şi apoi le îndeşi pe spinare, să ardă aerul în ele şi să tragă boala afară din piele!     Dar poţi să procedezi şi direct, dai adică cu spirt pe gât, de ce să se ardă degeaba? După ce l-ai strecurat printr-o bucată de pâine, să-i ia culoarea de cer limpede, fără scame, parcă şi damful e mai potrivit.

  - N-am, vecine, că mi s-a spart ieri sticla, se scuză Miluţă.

   Era joi! Dacă pica exact acu’ femeia, ce-o să spună Maricel? Pe cine o să ia mai întâi la pocit, pe ea ori pe el? Poate pe ea, că ar fi mai aproape. Şi, vorba englezului: femeia întâi la toate - şi-n gospodărie, şi la răspunderi!

   Şi Miluţă se retrase mai spre geam, că stătea la parter.

   - Păi atunci, cum dracu’ să facem?, se întrebă vecinul, stuchind o coajă de sămânţă prea sărată direct pe covor. Că nu poţi să-ţi pun ventuze aşa, cu apă? Trebe ceva alcoholic.

   Ventuze? Care ventuze?! Maricel nu era Sia!

   - Păi de ce să-mi pui adică mie ventuze?, se curentă imediat omul.

   - Mi-a trimis vorbă Sia la lucru, îl lămuri malacul. Cică e la pat, de i-a pus mă-sa ventuze. Şi ce i-a rămas, a zis că ale ei le cedează, numai să  le pui io cum ştiu. Că nu vrea să nu se ţie de vorbă...

   Şi, văzându-l pe Miluţă cam transpirat, îl podidi îndoiala:

   - Mă vecine, doar nu ţi-e frică? Bă Miluţă, ventuza nu-i injecţie. Nu pişcă nici când te mai arde aşa, un pic, din greşeală, că oameni suntem... Ei, hai că mă pricep, că i-am pus şi săptămâna trecută, pe unde mi s-a părut că-i pericol s-o fi tras, d-aia umblă acu’ cu guler pă gât!

   Miluţă se gândi să-l invite pe Maricel la barul lui Firică, la o vodcă, să uite adică de ce-a venit. Că tot un fel de spirt albastru are şi hoţul ăla, da’ pare mai bine tras prin pâine. Şi o fi o pâine mai albă, pâine adusă de prin centru.

   - Ei, îţi pui?, făcu Maricel, zăngănind păhăraşele dintr-o ţoşcă, aşa cum o fi făcut capra lui Creangă, aducând acasă drob de sare în spinare, lapte-n ţâţe şi mălăieş în călcăieş.

   - Nu - se prefăcu Miluţă interesat de filmul indian pe care îl tot vedea, în reluare, de trei zile la rând. Nu, Maricele, lasă mă, că mi-am pus ieri, singur!