Mai rău ca moartea

Ca să vă faceţi o idee despre norocul lui Sebastian (Seby, pentru dumneavoastră), este de-ajuns să vă spun că, deşi tânărul este complet chel, el poartă întotdeauna, cu simplitate, un mic troian de mătreaţă aşezat gingaş, pe nesimţite, cum s-ar spune, pe gulerul şi umerii hainei. Tot aşa cum florile de tei cad încet-încet peste creştetele îndrăgostiţilor într-o noapte de iunie, dacă ăia stau ca boii uitându-se la stele şi nu se pupă... 

Da, şi Seby era îndrăgostit: o iubea mortal pe Poly.

Dar Poly nu-l iubea mortal pe Seby. Poly îl iubea mortal pe Marcu!

După părerea lui Sebastian, numitul Marcu nu are alte calităţi în afara Fordului său roşu - nou-nouţ! -, a apartamentului cu patru camere din centru şi a vilei de la Lepşa! Marcu (ăsta era, auzi, numele lui mic!) nu citise un rând de carte după ce isprăvise, de bine, de rău, liceul. Fără bacalaureat! Pe când Seby citea foarte mult şi era mândru:  Sandra Brown şi Barbara Cartland aveau opere aproape complete, pe care el le citise din scoarţă-n scoarţă, tocmai pentru a înţelege mai bine inima femeii. Numai că Poly nu avea inimă, îl avea (acum) pe Marcu!

Prea mult citit strică ochii şi chiar tâmpeşte, obişnuia să spună adesea tatăl lui Sebastian, care decedase chiar atunci când, la bătrâneţe, se lăsase de fumat şi se apucase de citit ziare. Într-o zi citise un necrolog pentru unul din Bucureşti care avea exact  semnalmentele lui şi atunci bătrânul dăduse colţul după o scurtă şi grea suferinţă, înainte de a-şi da seamă că nu avusese cum să moară el cu trei zile în urmă, din moment ce tot el citea ziarul! “Cititul dăunează grav sănătăţii”, ar trebui să se scrie mare-mare pe afurisitele astea de carţi şi de ziare, care tot nu folosesc la nimic, din moment ce nu te învaţă să faci bani şi cum să cucereşti femeia!

Că virgulă cărţile sunt nocive, veţi afla şi din cele ce urmează:

Seby s-a hotărît într-o zi să pună la cale un atentat împotriva lui Marcu! Astfel de exemple proaste, cititul, filozofatul, ba chiar şi terorismul, se iau mai repede decât pojarul! Trebuie însă neapărat să  precizăm că Seby nu preluase ideea de la televizor, aşa cum în mod greşit s-ar putea crede, ci tocmai din cărţi - de la un oarecare Gerard de Villiers. Pentru că Sebastian, vedeţi, mai citea şi altceva decât Barbara Cartland!

Mai întâi, pentru reuşita planului, Sebastian cumpără “la negru” patru calupuri de explozibil plastic: o minune! Cel puţin aşa l-a asigurat negriciosul care i-a virat marfa, dintr-un “surplus” de la o mină din vestul ţării (nu intrăm acum în amănunte). După ce Seby plecă cu geanta conţinând cele patru calupuri mortale, negriciosu´ mai numărară o dată banii şi se grăbi s-o ştergă: Seby se putea întoarce oricând!

   - Las’ că nu se prinde boul!, îl linişti primul negricios pe al doilea, cu care împărţi banii. Ăla era de fapt de un alb mai închis la faţă.

   - Dar dacă desface calupurile şi simte că miroase a chit?

   - Multe lucruri miroase a chit, inclusiv chitu’, îl linişti încă o dată cel cu faţa neagră-deschis. Ştii ceva? Dacă nu-i place calitatea chitului, n-are decât să ne dea în gât la Protecţia Consumatorului, că nu se lipeşte de geam, sau la Poliţie că nu i-am vândut bombe de calitate!

Şi râseră amândoi, cu dublu, sau chiar triplu înţeles.

“Mor cu el de gât”, se gândi pe drum Seby, mângâind pe furiş calupurile din geantă. “El” însemna de fapt “Marcu”. Ajuns acasă, tânărul îşi confecţionă un brâu de pânză, la care ataşă, ca virgulă Croitoraşul cel Viteaz lozinca de speriat lumea, cele patru calupuri. Cum să le detoneze, uitase să întrebe, dar rezolvă iute dilema, făcând rost de un fitil lung de lampă. Spre deosebire de cablurile electrice de prin filme, care pot face scurt, sau să descarce bateria înainte, sigur că fitilul de lampă arde mai încet. Dar şi aşa viaţa e uneori prea scurtă! Mai rămânea şi inconvenientul poluării cu fum, dar tânărul se gândi că va detona bomba undeva în sânul naturii, unde fumul se mai diluează, aşa, ca o zeamă de cer, cu stele şi monoxid de carbon...

Deşi gestul său - am spune “de om disperat”, dacă Sebastian nu ar fi, totuşi, unul dintre fericiţii cu slujbă sigură, cu casă, ba chiar şi cu ceva bani puşi la saltea - era planificat mai demult, locul desfăşurării atentatului fu schimbat  de câteva ori  în ultima clipă, dând atâta bătaie de cap bietului om, încât acesta uită chiar şi să ia la el, tocmai într-o zi ca asta, istorică adică, abonamentul pe toate mijloacele de transport în comun! Seby urcă fără grijă în autobuz, bazat fiind că abonamentul era acolo, în buzunarul de la piept, deasupra capătului fitilului. Se gândea doar la cum îl  va aştepta pe ticălos în faţă firmei, chiar lângă Fordul cel nou, cum va aprinde fitilul, apoi îl va strânge pe ăla în braţele sale puternice ca un cleşte din import (de preferinţă nemţesc!) şi-i va şopti, până la moarte: “Ticălosule, Poly mă iubeşte numa’ pe mine!” Sigur, locul răzbunării trebuia să fie legat şi de morala (?) gestului: nu numai să-l ucidă pe acest... dom’ Juan, dar să-i aducă başca şi prejudicii. Să-i distrugă adică valiza diplomat cu cifru, ochelarii franţuzeşti cumpăraţi din Ungaria, costumul Armani de la second hand şi neapărat, în întregime şi complet, Fordul cel roşu. Acesta fiind, normal, coautor al efracţiei la inima lui Poly.

Asta însemna însă ca bomba să fie detonată (sau mă rog, ca să ne referim exact la aprinderea pe bază de fitil, “aprinsă”, “aţâţată”, “părpălită” etc.) într-un loc cât mai public. Ca bun cetăţean, Sebastean nu voia însă să rănească pe cineva - altcineva decât pe ei doi -, dar spera să nu distrugă nici vreo clădire, pavajul etc., realizate din banul contribuabilului.

Un alt aspect îl reprezenta inima lui Poly. O va informa pe Poly printr-o scrisoare scrisă, normal, înainte de atentat? Dacă o va trimite prin poştă şi scrisoarea, cum se mai întâmplă, nu ajunge? O soluţie ar fi să cheme presa. Dar dacă vine presa, el o să fie tentat să profite de celebritate şi să trăiască. Apoi, dacă ziariştii vor informa organele? Mai bine ar anunţa presa după eveniment. Dar după... Seby va avea nevoie de un medium bun, pentru asemenea trebşoară. Se hotărî deci să scrie o scrisoare pe care să o ascundă în buzunar, într-o pungă de platic, în care, se ştie, chiar şi mesajele aruncate în mare nu se udă... Dar unde se pitesc mesajele care nu trebuie să ardă?

În timp ce se gândea amărât la toate aspectele care ar fi putut să-i scape înainte de gestul definitiv şi eroic, Seby se legăna, agăţăt de o bară, în autobuzul spraaglomerat. Încerca să se ferească de coatele celorlalţi, de paporniţe şi damigene, pentru că bomba pe care şi-o înfăşurase, aşa cum citise în cartea domnului de Villiers, în jurul mijlocului, ar fi putut poate exploda şi la o atingere prea bruscă.

Ar fi trebuit să ia un taxi, dar Sebastian era un econom - ca să nu spunem mai mult. Dacă tot avea abonament pe toate liniile...

Atunci realiză că a uitat abonamentul pe colţul mesei din hol şi eroului i se făcu frică: dacă îl va prinde tocma´ acu´ controlul?! Gândul la actul de curaj pe care urma să-l facă mai târziu pentru Poly fu întinat brusc de pericolul care pândea, imediat, din partea cruzilor controlori.

O fătucă de liceu, care se făcuse vreme de patru staţii că nu-l vede pe bărbatul galben la faţă, atârnat, suflând din greu, de bara de lângă scaunul ei, se sculă în sfârşit ca să-i cedeze locul. El refuză, indignat. Voia să fie lăsat în pace: trebuia să stea drept, ca să nu se îndoaie dracului calupurile! Puştoaica cobora totuşi la prima, voia să-şi facă loc! Îi făcu deci loc lui, să se aşeze în locul ei, însă bărbatul, care evita chiar să şi tuşească prea tare, pentru ca vibraţiile să nu arunce cumva anticipat bomba în aer, se încăpăţână să stea în picioare. Furioasă că gestul ei nu fusese primit cu recunoştinţă, fata îl împinse pe kamikaze şi-şi făcu loc spre o ieşire. Câţiva moşi din spatele lui Sebastian, care jinduiau de mult locul nesimţitei de eleve, îl împinseră atunci brutal, înjurând pe nesimţitul care bara drumul degeaba, în loc să stea dracului jos şi să creeze astfel puţin spaţiu de respirat. O damă grasă împingea însă şi ea din faţă, sperând să-şi poată introduce sacoşele umflate, care-i semănau ca surorile gemene, spre scaunul abia eliberat de puştoaică. Seby simţi că se sufocă. Degete nervoase îi presară bărbatului pieptul, altele se înfipseră chiar în chitul moale. “De nu mi-ar fura careva vreun calup!”, se mai gândi disperat tânărul, care simţea cum pierde controlul situaţiei, care îl cobora de pe culmile sacrificiului sublim spre ridicolul unui biet accident de bombă în autobuz.  “Doamnă, mi se-ndoaie...”, începu el să explice, dar se opri înainte de a-i scăpa cuvântul periculos: “bomba”. Câţiva găsiră însă de cuviinţă să se hlizească, încât Sebastian simţi că i se pune pata!

Centrul oraşului se întindea pe exact trei staţii de autobuz. Înainte de respectivele trei staţii, începea brusc să se termine o lungă periferie. Aici cobora cam toată lumea, autobuzul rămânând aproape pustiu. Acum se putea urca oricând controlul!

Seby încercă să cumpere, disperat, un bilet, dar nimeni nu voia să-i vândă aşa ceva, probabil din sadism. Sau toţi mergeau pe blat? I se păru chiar că mulţi dintre călători abia aşteaptă să vadă spectacolul, gratis: era o victimă sigură a “hingherilor”! Şi era interesant să vezi chiar cu ochii tăi, nu la televizor, un om cinstit terorizat de teama că va fi prins de bravii “hingheri”!

Dacă până acum pericolul fusese doar declanşarea unui accident stupid, a unei banale explozii, acum apărea perspectiva groaznică a amenzii, a umilinţelor, a coborârii sale, cu brutalitate, în stradă, sub ochii cetăţenilor cu bilet sau abonament şi fără bombe, a confiscării buletinului de identitate, a negocierilor privind amenda…

După respectivele trei staţii domneşti, ar fi început brusc, dacă scăpa de “hingheri”, altă periferie, de unde se urcau alţi oameni cu sacoşe şi paporniţe, femei grase şi hoţi de buzunare. Aici, între periferii, era de obicei landul controlorilor de bilete, a “hingherilor” de oameni, cum le spun bătrâneii terorizaţi de ideea că din cauza aglomeraţiei nu vor reuşi să composteze biletul înaintea controlului. În care bărbaţi şi femei dotaţi cu ecusoane opresc brusc vehiculele gemând de oameni, pentru a redistribui valorile după modelul haiducilor de odinioară...

Era ultima staţie de centru. Sebastian oftă ca şi uşurat: scăpase de controlorii de bilete!  Se ridică deci, cu demnitate, de pe scaunul pe care se prăbuşise cu câteva momente înainte, sub povara grăsancei şi a sacoşelor ei. Îşi îndreptă “dinamita” îndoită. Îşi netezi cutele noi ale pantalonilor, îşi aşeză gulerul hainei. Îşi mai titiri o dată, cu gestul unei mame adevărate, “sarcina” de explozibil de pe burtă.

Scăpase!

Exact atunci autobuzul opri, icnind. Se stricase, iarăşi, ceva?! Pe feţele nemulţumite ale oamenilor se citi neliniştea: nu se ştia niciodată cât poate să dureze o pană! Apoi uşile se deschiseră ca atunci când atacă trupele SEAL şi înţeleseră cu toţii că veniseră “hingherii”, care, sperau ei, poate nu-i vor ţine mai mult decât o pană decentă. Aceştia îşi vor alege câteva victime, din cei fără billet şi mai firavi, sau a nenorociţilor care compostaseră prost biletul, apoi se vor căra sub norul de înjurături abia şoptite ale ălorlalţi. Un bob de sudoare, strălucitor ca un diamant din coroana regilor Angliei, înflori brusc pe fruntea bărbatului, chiar în locul în care la alţii începe părul. Bărbatul pregătit să moară cu Marcu în braţe simţi acum un nod foarte mare în gât. Bobul de transpiraţie se făcu cât o bomboană de colivă şi o luă la vale, pe faţă şi apoi şi mai în jos, pe gât. De pe burtă, cu un ghâdilici îngrozitor, broboana coborî, acum pârâiaş, apoi râuleţ adunat din mai multe pârâiaşe (aşa cum învăţăm la Geografie), în zone în care soarele pătrunde arareori, vara.

Doi “hingheri” se apropiaseră deja de el. Simţiseră mirosul fricii! Din capătul celălalt al autobuzului, dădură fuga alţi doi. O hingheroaică preluă comanda. “Hai, jos!”, ceru ea scurt lui Sebastian, deşi acesta era de două ori cât ea. Controlorii se grăbeau, pentru că o mulţime de călători începuseră deja să vocifereze: şi ei se grăbeau!  Nu le păsa nici de Sebastian, care putea în fond chiar să-şi fi pierdut biletul în înghesuială, să-l fi compostat chiar de două ori (aparatele de pe autobuz erau vechi cam de pe vremea atentatului de la Sarajevo!) sau să fie bolnav de cancer.  Nu, nu-i păsa nimănui! Ei scăpaseră cu bine de control şi voiau acasă. Nu le păsa că şi ei ar fi putut composta greşit.

   - Nu puneţi mâna pe mine!, mugi disperat Seby, atunci când un controlor îl împinse la calup, pentru a-l debarca.

   Preferă să coboare singur-singurel din autobuzul care demară imediat, lăsându-l, ce ruşine, în stradă, înconjurat de “hingheri”, de parcă ar fi fost hoţ, violator, sau autor de atentate prin autobuze...

   - Ce, te gâdili?, îl întrebă curios ăla de-l împinsese la calup.

Venea însă alt autobuz plin cu ocazii de amendă şi cei patru o lăsară mai moale. De altfel doi dintre ei şi făcuseră semn maşinii să oprească, pentru un control.

Rămas numai cu cei doi, care văzuseră clar că victima lor nu are vreo geantă cu eventuale bunătăţuri şi nu părea nici doldora de lovele (cum reuşea sa pară Marcu!), Sebastian începu să se milogească. Avea doar un pol la el, pe care era dispus să-l ofere drept amendă. Nu voia nici chitanţă, îi asigură şi oricum, dacă voiau să meargă cu el acasă, le arata şi abonamentul pe absolute toate liniile.

Dar când se descheie la piept ca să scoată portofelul, unul dintre controlori zări calupurile prinse la brâu.

   - Ce-i aia, nene?, întrebă  curios ăla care-l pipăise şi mai ‘nainte.

   - Chit, inventă la moment Seby.

   - Daa? Şi de ce mă rog îl ţii pitit?, insinuă el. E de şuteală?

Şi băgă iute  mâna în haina omului, de unde şi extrase un calup. Îl întinse colegului şi mai scoase unul. Pentru el.

   - Ştii ceva, omule? Eu sunt plătit să controlez de bilete, nu de chit, de nu-ştiu-ce, de, Doamne-fereşte, bombe, crezu el că face glume. Seby zâmbi strâmb.

   - Noi controlăm de belet, daaa?, întrebă retoric controlorul. Aşa că, l-am găsit pe domnu’ cu belet, îl lăsăm în mama lui. Eu am acas’ un geam care trage, zic bogdaprosti lu’ domnu’ pentru cadou şi plec!

Cel de-al doilea ar fi preferat mai degrabă un “calup” de salam, da’ la o adică era bun şi nişte chit-chit, dacă era moca: ce, la servici îţi dădeau măcar un gram de chit pe degeaba?

Cei doi urcară după colegii lor în autobuzul oprit. Ăia descoperiseră o bătrâică care nu se putea opune. Nenorocita îşi scăpase biletul în sacoşa plină cu nuci de ţară şi acum scuturau nucile, să vadă dacă nu-s seci...

Sebastian o luă din loc. Nu mai era sigur că acum, că tot scăpase cu bine de temuţii hingheri, mai voia să moară pentru o Poly, cu Marcu de gât. La colţ se gândi însă că ar fi păcat ca ăia, fie ei şi controlori din convingere, să crape din neatenţie, punând pe foc explozibilul şi omorând şi pe alţii, şi mai nevinovaţi. Unde mai pui că-l vor acuza poate tot pe el, că le-ar fi  dat adică expré explozibilu’! Cum controlorii tocmai coborau din autobuz, cu bătrânica târâtă după ei (că baba nu voise să dea drumul la sacoşă!), Seby duse palmele la gură şi le strigă din toate puterile: “Auziiiiţi? Măăă oameni buni, a nu străpunge sau arunca în foc calupele!”

Dar ăiă ridicară din umeri. “Ăsta e nebun”, şopti cel cu geamul care trage şi dădură amândoi din cap, doar ca să nu-l contrazică: nu te pui cu nebunu’!

Ceva mai liniştit, Seby o luă spre casă. Un pui de vânt îi învolbura din când în când, cu tandreţe, mătasea mătreţii de pe umeri. (Dacă tot o comparăm cu mătasea, hai s-o comparăm mai bine cu mătreaţa-broaştei!)  “Într-o ţară ca asta, unde ţi se cere bilet şi atunci când vrei să crăpi cu Marcu de gât, nu se merită să te sacrifici pentru o tipă; da’ nu  se merită să te sacrifici pentru nimic!”, filozofă el cât putu de profund, oprind în dreptul unui  tomberon de gunoi, ca să îngroape sub resturi ultimele două calupuri - nefolosite. Pe hârtia cărora scrisese înainte: “ATENŢIE! A nu se arunca în foc!” Plecă, înainte de a-i părea rău după bani: calupurile costaseră două sute de mii! Bine că rămăsese măcar cu fitilul!

Se înserase atunci când pe cerul oraşului se proiectă ceva ca un foc de artificii. “N-o fi dinamita aia?”, se gândi el pentru o clipă. Dar nu, parcă prea ardea frumos cerul... Trebuie să fie vreo reclamă de partid...Ca să vă mai faceţi o idee despre norocul lui Sebastian, trebuie să vă mai spun că, odată, el a tăiat calea unei pisici neagre; nu mult după aceea, bietul animal a murit...