Poveste de colorat, Piesă pentru copii micuți

PERSONAJE
Albăstriţa – o pasăre albastră vorbitoare-păşitoare

Gălbeniţa – o broscuţă galbenă vorbitor-săltătoare

Vulpiţa mov

Portocala prea coaptă

SCENA 1

Albăstriţa, Gălbeniţa

Albăstriţa, pasărea albastră, păşeşte voiniceşte, ca pentru drum lung. La mijlocul scenei, sub frunza mare a unui copac mic, o broscuţă galbenă face ochii mari. Albăstriţa se opreşte.

ALBĂSTRIŢA: Bună ziua, cip-cirip. Ia te uită ce mai chip!

GĂLBENIŢA: Bună ziua şi oac-oac! Bun venit lângă copac! Aici e copacul cu păsări mici, dar avem alături şi o baltă mare-mare, udă ca o stropitoare, cu frunze, cu stuf plin de puf, cu peştişori, poftim lângă noi!

 

ALBĂSTRIŢA:  Dar ce fel de pasăre oi mai fi şi mata, de faci „oac-oac” şi nu „cip-cirip”, „cucurigu” sau „cucu-vau”? N-am mai văzut pasăre galbenă care să facă „oac-oac”, poate eşti altceva…

GĂLBENIŢA: Păi eu sunt galbenă, dar nu sunt deloc pasăre. Eu sunt broscuţa Gălbeniţa. Şi toată lumea ştie că broscuţele nu zboară, nu cântă, dar fac „oac-oac” şi sar în lac. Dar tu cine eşti, frumoaso? De ce te-ai apucat acum să cip-ciripeşti, în loc să oac-oacărăşti?

 
ALBĂSTRIŢA: Eu sunt Albăstriţa şi sunt o pasăre copilăroasă şi,  normal, albastră. De aceea mă şi cheamă Albăstriţa…

GĂLBENIŢA: Foarte frumos, înseamnă că o să aibă cine să mă încânte cântând. Căci păsările cântă şi zboară. Dar eu aşi vrea mai bine să-mi cânţi, nu să zbori cine ştie pe unde! M-aşi simţi curând foarte singură fără tine, acum, că tot ai venit…

ALBĂSTRIŢA: Ba eu nu cânt şi nu zbor, pentru că sunt o pasăre vorbitoare-păşitoare, nu o pasăre de zbor, nici pasăre de covor, din cele desenate şi colorate din fire. Nici părinţii mei albaştri nu au zburat vreodată în viaţa lor. Doar au păşit şi au vorbit, iar în restul timpului au vorbit şi au păşit…

GĂLBENIŢA: Ce păcat! Cred că este destul de plictisitor să fii pasăre, dar să nu zbori defel. Eu sunt doar o broscuţă, dar tot mai încerc măcar să plutesc un pic atunci când sar în lac…

ALBĂSTRIŢA: Ai mei mi-au spus că numai dacă stăm pe loc ne vede mai bine toată lumea ce pene albastre avem. Dar dacă zbori, te faci tot mai micuţ  pe pervazul zării şi curând de jos se va vedea doar un punct negru, numai bun de uitat, nu o pasăre bleu, numai bună de admirat!

GĂLBENIŢA: Atunci ce ştii tu să faci altceva, dacă nu zbori şi nu cânţi?

ALBĂSTRIŢA: Normal, eu ştiu să păşesc frumos. Adică fără să calc pe cineva pe picior în autobuz şi fără să mă stropesc atunci când este ud pe jos. Şi cine mă vede trecând păşind şi nu zburând îşi şopteşte: Ce frumos mai calcă pasărea asta călcătoare!

GĂLBENIŢA: Mie nu mi se pare cine ştie ce! Nu te supăra, dar dacă nu urci, nu te târăşti, nu te caţări, nu alergi, nu înoţi, nu zbori, eşti o păşitoare care păşeşte şi atât. Ce mare scofală?!

ALBĂSTRIŢA: Ei, şi mai ştiiiiu, după cum se vede, să şi vorbesc.  Pot vorbi şi la televizor, pot vorbi copiilor, pot spune poveşti şi glume, pot povesti cântecele păsărilor care cântă şi pot povesti zborurile păsărilor care zboară… Aşa că, dacă mă aude cineva vorbind, îşi şopteşte: Vai ce frumos vorbeşte pasărea asta călcător-vorbitoare!

GĂLBENIŢA: Ce întâmplare minunată: păi, ne potrivim! Şi eu ştiu să vorbesc, numai că până acum nu aveam cu cine…

ALBĂSTRIŢA: Dacă tot stăm de vorbă cum stau cocoanele, adică una cu alta şi apoi alta cu una şi apoi de la început, toată ziua,  pot să te întreb ceva special?

GĂLBENIŢA: Întreabă-mă şi-ai să vezi cât de special ştiu eu să răspund!

ALBĂSTRIŢA: Este ciudat că eşti o broscuţă şi anume galbenă! N-am mai văzut până acum broscuţe galbene! Toată lumea ştie: broscuţele sunt verzi-verzi-vrerzi! Verde închis, ca frunza verde, sau verde deschis, ca de brotăcel, dar nu galbene!

 

GĂLBENIŢA: E o întreagă poveste, dar scurtă. Mămicu şi Tătica, adică părinţii mei, fac toate lucrurile pe dos şi pe jumătate. Pe mine de pildă m-au pus să rămân galbenă şi să aştept cuminte  până când într-o bună zi am să mă împrietenesc cu o prietenă  albastră. Ştii bine, albastrul cu galbenul dau culoarea verde. Deci, eu galbenă şi ea albastră, ne vom amesteca bine culorile până ne vom înverzi. Aşa, nici prietena mea nu se va mai plictisi să tot rămână albastră şi singurică, nici eu nu voi mai fi o broscuţă singurică care arată ca o lămâie coaptă…

 

ALBĂSTRIŢA: Ei, na! Nu ştiam. Două culori se pot amesteca şi dau deci o altă culoare, nouă? Voi, copii, ştiaţi de aşa ceva? Daaaa? Şi aţi amestecat voi vreodată acasă –  pe hârtie, nu pe perete! –  albastrul cu galbenul? Şi ce v-a dat? Nu mai spuneţi, că am să încerc şi eu!

GĂLBENIŢA: Hai să dansăm amândouă bine, până ni se amestecă tare culorile, aşa cum se amestecă acuarelele cu pensula pe hârtie! Şi să vezi ce verde-verde vom căpăta împreună! Apoi, dacă ne vom ascunde în pom, vom fi luate drept frunze vorbitoare păşitor săltătoare!

ALBĂSTRIŢA: Da, două frunze verzi care păşesc, sar şi vorbesc împreună!

GĂLBENIŢA: Hai atunci să dansăm verde!

ALBĂSTRIŢĂ: Hai atunci să păşim verde dansând!

GĂLBENIŢA: Hai atunci să dansăm verde săltând!

Cele două se învârtesc într-un spot de lumină verde.

ALBĂSTRIŢA: Stai, nu mai pot aşa! Păi, ori dansăm, ori sărim!

GĂLBENIŢA: Ba exact asta spun şi eu, dar pe dos: ori dansăm, ori nu mai păşim!

ALBĂSTRIŢA: Păi, înseamnă că nu ne mergem bine împreună! Am şi obosit de atâta salt dansant!

GĂLBENIŢA: Mie-mi spui! Am ostenit de atâta dans păşit! Nu săltăm cumsecade!

Spotul se stinge, cele două îşi reiau culorile.

ALBĂSTRIŢA: Îmi pare rău, chiar voiam să fiu prietena bună a ta, să am adică şi cu cine vorbi, şi cu cine păşi… Dar nu pot să salt mereu-mereu-mereu  – înverzesc de-ameţesc!

GĂLBENIŢA: Şi abia ce ne bine înverzisem împreună! Oare n-am putea face oarece altceva împreună, ca prietenele bune?

ALBĂSTRIŢA: Aaaa… ăăă… aaa… ăăă… Am putea să tăcem împreună, ca prietenele? Şi să ne odihnim împreună ca prietenele... Şi să cădem pe gânduri aşa, ca prietenele bune... Sau să sforăim uşor în somn ca bunele prietene care adorm obosite după  atât vorbit, înverzit, săltat şi păşit…

GĂLBENIŢA: Nu, hor-hor-sfor-sforăitul nu-mi place! Mai bine rămân galbenă de capul meu decât să-mi sforăie la cap chiar şi o prietenă, aşa, prieteneşte,  ca prietenele! Şi, uite, de când păşesc lângă tine, mă dor picioruşele de atâta nesăltat! Picioruşele mele abia aşteaptă să sară! Nu e distracţie mai mare pentru o broscuţă, fie ea verde sau gălbioară, fie ea mititică ori uriaşă, decât săritul şi săltatul şi pleoscăitul – pleosc! – exact ca broasca prin apă!

ALBĂSTRIŢA: Apoi, surată, îmi pare rău! Ne-am înverzit degeaba şi, uite, verdele e obositor! Dacă nu mă opreai tu ca să fim împreună verzi şi frumoase, verzi şi prietene, eu acum eram departe, departeeee, păşind foarte frumos, fără grabă, iar lumea s-ar tot fi mirat: Ia uite ce frumoasă pasăre păşitoare-vorbitoare şi ia uite ce frumoasă pasăre păşitoare-vorbitoare, ia uite ce frumoasă pasăre păşitoare-vorbitoare! Gata, mă fac albastră la loc! Cine oare a mai văzut păsărică verde, în afară de papagalii ăia verzi care vorbesc ca papagalii?! Şi ce-o să zică lumea? Săraca păsărică, e necoaptă, e încă verde, ca cireşele verzi, ca goldanele verzi, ca murele verzi…

GĂLBENIŢA: Ba nici nu există mure verzi, murele sunt albe la început şi se coc negre, atunci când se întâlnesc într-o zi cu un prieten negru.

ALBĂSTRIŢA: Cum să vezi un prieten negru după ce stingi lumina?

GĂLBENIŢA: Întrebi, iar dacă e acolo, lângă tine, îţi răspunde, iar dacă nu e acolo nu îţi răspunde.

ALBĂSTRIŢA: Sau dacă e acolo, dar nu are chef să vorbească, nu îţi răspunde…

GĂLBENIŢA: Ce-ar fi să ne facem amândouă negre, ca murele? Mâncăm multe mere şi devenim negre. Voi, copii, aţi mâncat mure? Daaa? Şi nu vi s-a făcut toată limba neagră de la mure? Sigur, s-a făcut neagră. Dar dacă mâncaţi multe-multe mure, vă bronzaţi, apoi vă înnegreaţi…

ALBĂSTRIŢA: Ia nu mai spune prostii copiilor! E bine să mănânce mure, dar nu foarte-foarte-foarte multe mure, căci li se apleacă!

GĂLBENIŢA: Ce-ai spus soro? Cine… pleacă?

ALBĂSTRIŢA: Ei, gata cu vorba! Eu plec! Deci îmi iau albastrul meu frumos înapoi şi plec mult mai departe. Te las cu bine, Gălbeniţă, şi îţi doresc să-ţi găseşti cât mai repede un prieten săltător care să fie şi albastru cu tine cât mai multă vreme. Rămâi sănătoasă, eu caut alte culori şi alte case…   

GĂLBENIŢA: Şi eu îţi doresc să găseşti mai departe un prieten de culoarea potrivită! Dacă nu, să ştii că şi albastru e o culoare foarte potrivită! Drum bun, Albăstriţo!

ALBĂSTRINA: Rămâi sănătoasă, Gălbeniţo!

Albăstriţa păşeşte afară din scenă, iar broscuţa se rabatează odată cu decorul, care se lasă pe spate, ca în unele cărţi pentru copii.

SCENA 2

Albătriţa, Vulpiţa mov

Albăstriţa păşeşte înapoi în scenă. Se rabatează la verticală un alt decor, cu copăcei, pietre şi o vulpiţă violet.

 

ALBĂSTRIŢA: Bună ziua, doamnă, cip-cirip!

VULPIŢA MOV: A, tu, frumuşico, trebuie să fii un fel de pasăre albastră din alea vorbitor-păşitoare… (sieşi) Hm, aşi fi vrut un fel nou de mâncare… o pasăre verde tăcătoare sau o pasăre bej stătătoare, sau o pasăre albă târâtoare… În tot cazul, ceva cu gust nou, nu tot albastru-albastru-albastru! M-am săturat să mânânc numai albastru! Şi limba mi-a rămas albastră, iar dinţişorii mei ascuţiţi parcă-s daţi cu cerneală!

ALBĂSTRIŢA: Bîrrr! Dumneata… mănânci adică păsări albastre la felul întâi?

VULPIŢA MOV: Şi la felul doi. Păi, tu cum crezi că am căpătat culoarea asta ciudată?

ALBĂSTRIŢA: Este drept, cine a mai văzut vulpiţă violet? Toate, dar toate  vulpiţele au blana roşie!

VULPIŢA MOV: Dimineaţă încă mai aveam şi eu blana destul de roşie, dar între timp am mâncat o păsăruică albăstruie, cam aşa ca tine, dar ceva mai grasă. Şi, toată lumea ştie, când amesteci albastrul cu roşul îţi dă mov! Dar voi, copii, ştiţi asta! Nu-i aşa că aţi mâncat şi voi zburătoare albastre cu salată de roşii până aţi făcut limbuţa mov?

ALBĂSTRIŢA: Cum să mănânce copiii bietele păsărele?! Păsărelele sunt frumos la privit! Copii, să nu mâncaţi păsărele albastre, nici fluturaşi albaştri, nici iepuraşi albaştri! Ştiţi ceva? Nu păpaţi nimic, dar nimic albastru, ca să fim mai siguri! Dar acasă să nu uitaţi să amestecaţi pe hârtie culorile, albastrul cu galbenul, să vedeţi ce anume vă dă. Şi apoi să amestecaţi albastrul cu roşul, să vedeţi iară ce vă dă. Că eu parcă n-aşi crede pe cuvânt vulpiţa asta…

VULPIŢA MOV: Acum, că sunt sătulă, m-aşi putea împrieteni o vreme cu tine. Măcar până mi se face iar foame… Până atunci o să-mi facă mare plăcere să ştiu că am aproape un prieten  pe care…  pot conta.

ALBĂSTRIŢA: Adică… pe care să-l poţi mânca deîndată ce ţi se face foame. Foarte la îndemână, ce să zic! Halal prietenie, doamnă mâncăcioasă!

VULPIŢA MOV: Ei, hai, poţi să te apropii, eu tocmai am mâncat, sunt ghifuită, îmi dă albastru şi pe nas! Dacă mă crezi…

ALBĂSTRIŢA: Mămica, dar mai ales tăticul, îmi spunea întruna: Să nu crezi pe de rost o vulpiţă! Vulpiţele sunt cunoscute, pardon că ţi-o spun, pentru… imaginaţia lor nemaipomenită! Inventează, exagerează, mint, umflă adevărul, uită să spună tot, exagerează… Şi chiar dacă o vulpiţă îţi spune că este sătulă, ba chiar foarte, foooarte sătulă, cel mai bine şi mai bine este să o crezi pe cuvânt… în altă parte! Unde nu sunt vulpiţe prin preajmă!

VULPIŢA MOV: Ei, na, că doar n-o să mă laşi singură tocmai acum, după ce ne-am împrietenit  atât de binişor! Am putea dansa împreună dansuri mov, am putea juca jocuri de vulpe, am putea da din coadă, am putea chiar mânca din când în când păsări mici…

ALBĂSTRIŢA: Mulţumesc, dar nu dansez! Nici dans săltat, nici dans dat din coadă, nici măcar dans păşit! Am obosit deja de cât am dansat azi,şi încă alături de o prietenă care nu mănâncă păsări nici în vis! (păşeşte, se gândeşte şi găseşte: vorbeşte cu sine)  Vulpea asta m-a speriat de-a binelea! Dar asta pentru că eu ştiu de la părinţi că vulpile mănâncă păsări. Vulpea n-o fi ştiind ce mănâncă păsărelele – hai deci să încerc s-o sperii şi eu pe ea! (tare, vulpii) Mie… mi-e cam foame, surioară. Parcă aşi mânca… o vulpe. Ce zici? Acum, că tot ne-am împrietenit, ai putea să mă saturi măcar, să dai un prânz… De ieri n-am mai mâncat vreo vulpe, iar ultima era cam slabă, c-a trebuit să-i fac şi nişte sos de frunze!

VULPIŢA MOV: Să-ţi dau eu… o masă? Păi, n-am farfurii, n-am tacâmuri – nici nu… ştiam că ai să vii…

ALBĂSTRIŢA: Nu-i nimic, mănânc pe iarbă. Numai să fii de acord să-mi fii mata felul unu.

VULPIŢA MOV: Felul unu? Bîrrr, cum să mănânci o vulpe, bre?! Asta e ceva urât! N-am mai auzit de cineva care să mănânce vulpi!

ALBĂSTRIŢA: Dar să mănânci o frumoasă pasăre albastră, asta nu-i urât? Ştii ceva, vulpiţo? Dacă nu te laşi mâncată ca o prietenă adevărată, am să plec să-mi caut altă prietenă adevărată, care să se lase mestecată de dragul meu… Ce mare lucru să te laşi mâncat din prietenie?

VULPIŢA MOV: (sieşi) Văleleu, văleleu, tare bine e să mănânci pe alţii, dar nu-i deloc plăcut să fii tu cel mâncat! Nu m-am gândit până azi cum e… să fii, brrr, mâncat de altul! Dacă păsărica asta este atât de flămândă încât este în stare să mănânce şi o vulpe mov cu tot cu blană, este mai bine să fug binişor în vizuina mea. (tare) Adio, pasăre gustoasă, îmi pare rău, dar nu pot să te las să mă mănânci, căci abia ne-am cunoscut. Poate altă dată, când ne-om cunoaşte mai bine. Mă duc la piaţă să-mi iau ridichi, morcovi şi ţelină, căci eu n-o să mai mănânc vreodată păsări! Pa!

ALBĂSTRIŢA: Pa. Somn uşor şi să nu mai mănânci păsări dacă nu vrei să ajungi şi tu vreodată în burtica vreuneia! Ştii cum se spune: „Ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face!” Şi, acum pe loc, scoate afară pasărea aceea pe care ai păpat-o! Spune: aaaa!

VULPEA MOV: Aaaaa!

Vulpea mov deschide mare botul, prin care iese un mic stol de păsări albastre (păsări înşirate pe o sfoară lungă), care zboară, trase de sfoară, spre tavan, unde şi dispar.

ALBĂSTRIŢA: Bravo! Să lăsăm acum păsăruicile să zboare. Bravo: ia te uită ce blană roşie ţi s-a făcut la loc! Parcă eşti mai drăguţă roşie decât mov.

VULPIŢA MOV: Chiar? Asta-i bine, dar ce mă fac, acum mi-e cam  foame!

ALBĂSTRIŢA: Şi mie! Dar mai bine să mâncăm de post, să paştem ceva, decât să ne înghiţim unii pe alţii! Ziceai că te duci la piaţă – du-te!

VULPIŢA MOV: Cică dacă nu mănânci carne îţi păstrezi silueta. Pa, călcătoare vorbitoare!

 

Vulpiţa mov fuge  din scenă.

ALBĂSTRIŢA: Bine că am păcălito! Proasta! Dacă ar fi mers la şcoală, ar fi aflat că păsările nu mănâncă vulpi! Ei, mai bine mă întorc la broscuţa cea galbenă. Măcar ea nu voia să mă mănânce, voia să ţopăie…

SCENA 3

Albăstriţa, Portocala Prea Coaptă

Albăstriţa păşeşte fluierând. Decorul se dă iar peste cap şi apare Portocala Prea Coaptă, de culoare roşie.

 

ALBĂSTRIŢA: Bună seara, cip-cirip, duduie! Ce roşie mai sunteţi! V-a supărat cineva?

PORTOCALA PREA COAPTĂ: Ba sunt roşie pentru că aşa vreau eu să fiu la ora asta!

ALBĂSTRIŢA: Mai degrabă arătaţi exact ca o vulpe care nu a mâncat nicio pasăre albastră vorbitoare-păşitoare!

PORTOCALA PREA COAPTĂ: Mă rog, pe lumea asta fiecare mănâncă ce pofteşte! Sau ce poate… Sper că n-ai venit aici ca să mă cojeşti şi să mă mănânci!

ALBĂSTRIŢA: Nu, nici vorbă! Tăticu şi mămica mi-au spus ca să nu mănânc niciodată lucruri necunoscute. Oricum, Eu mănânc doar seminţe şi firicele mici de iarbă verde. Tu nu semeni cu iarba. Cine eşti mata?

PORTOCALA PREA COAPTĂ: Eu sunt Portocala Prea Coaptă: ia uită-te ce m-am mai înroşit!

ALBĂSTRIŢA: Te-ai bronzat la soare sau ce?

PORTOCALA PREA COAPTĂ: La soare nu mă bronzez, la soare mă porto-călesc!

ALBĂSTRIŢA: Păi, cum aşa?

PORTOCALA PREA COAPTĂ: Păi, galbenul soarelui şi cu roşul meu dau portocaliul portocalei. Numai că soarele, iată, a apus, iar eu am rămas numai cu roşul!

ALBĂSTRIŢA: Adică… roşul, împreună cu galbenul, dau portocaliu? Voi ştiaţi aşa ceva, copii? De-abia aştept să ajung acasă şi să amestec culorile: albastrul cu galbenul, ca să ne dea… Ce să ne dea? Da, să ne dea verde. Apoi, roşu cu albastru, ca să ne dea… ce? Aşa, să ne dea mov. Iar la urmă, să punem galben alături de roşu, să amestecăm, să amestecăm… Şi ce-o să ne dea? Da, portocaliu!

PORTOCALA PREA COAPTĂ: Uite, am aici nişte pensule şi nişte culori. Hai să le amestecăm pe hârtie, ca să vadă şi copiii minunea.

Cele două desenează ţi amestecă toate culorile pomenite, cu pensula, pe un caiet mare, cu foaia albă, caiet care se rabatează în sus.

PORTOCALA PREA COAPTĂ: M-am copt cam tare! Acum sunt numai bună să-mi storc lacrimile acrişoare şi aromate într-un pahar de suc!

ALBĂSTRIŢA: Vai, eu n-am băut niciodată suc! O fi foarte bun?

PORTOCALA PREA COAPTĂ: Foooarte, foarte bun! Dacă ne vom împrieteni, îţi voi stoarce şi ţie nişte lacrimi dulci-acrişoare. Pentru prieteni verşi uneori lacrimi, căci şi la asta sunt buni prietenii. Dar cel mai bine este să râzi cu prietenii! Şi la aceasta sunt buni prietenii!

ALBĂSTRIŢA: Ştii ceva? Eu n-am mai văzut niciodată portocale roşii. Am crezut că eşti o roşie de grădină zemoasă. Roşiile nu sunt dulci.

PORTOCALA PREA COAPTĂ: Roşiile nu se cojesc!

ALBĂSTRIŢA: Dacă vrei să rămânem prietene, vom pleca mâine în excursie, spre soare. Vom lua şi pe broscuţa galbenă, şi pe vulpiţa roşie, ca să ne jucăm pe drum de-a amestecatul culorilor. Vrei surioară?

PORTOCALA PREA COAPTĂ: Sigur, numai că eu nu ţin minte culorile…

ALBĂSTRIŢA: Eu le-am învăţat: sunt cele principale – roşu, galben şi albastru…

PORTOCALA PREA COAPTĂ: Deci roşu… galben şi albastru. Sunt şi culorile din steag.

ALBĂSTRIŢA: Întocmai! Şi din ele se fac şi celelalte culori: portocaliu, verde şi mov... Acum ai să ştii minte culorile? (un caleidoscop proiectat de culori se învârte)

PORTOCALA PREA COAPTĂ: Păi, mâine o să dansăm cu toţii, o să vorbim, o să păşim, vom sălta, vom da din coadă şi ne vom coace împreună. Până când le vom învăţa pe toate-toate!

ALBĂSTRIŢA: Atunci, pe mâine, prieteni! Pe mâine copii! Acum vom dormi şi vom mai visa o dată culorile, apoi, mâine, ne vom juca cu ele. La revedere, copii!

Lumini de toate culorile se învârt pe scenă, se aprind artificii, în timp ce toţi eroii piesei intră în scenă şi dansează.

                                    Sfârșit