OUT OF ROMANIA

MOTO: “Adio, adio, vă doresc să apucaţi să muriţi pe drum, astfel încât niciunul din căpşoarele voastre nobile, care acum se iţesc mirate peste marginea cutiei de lemn pe fundalul cerului albastru de la Mombasa, să nu apuce să se sucească dintr-o parte în alta, în singurătate, la Hamburg, unde nimeni nu ştie nimic despre Africa, de unde veniţi voi.”

                                                            Karen Blixen – “Out of Africa”

Matei  a  fost întotdeauna un introvertit, numai că  nu  ştia  ce înseamna  acest cuvânt şi se recunoştea doar cam tăcut. După  ce Mila, nevastă-sa,  l-a înnebunit bine-bine,  omul  şi-a  găsit alinarea într-un spital de nebuni. Era undeva…  prin ’87 sau ’88  -  nici  nu-şi mai amintea bine, atât de mult a dormit  din  acea perioadă şi  până  ce nevasta-sa l-a scos afară.  Cât  a  stat în spital,  n-a mişcat în front: doctorii îl înfundau cu pastile, iar el  dormea  cuminte.  Când  se  trezea,  Matei  observa  că  este înconjurat de nebuni şi atunci cerea doctorilor alte pastile,  ca să  nu-i mai vadă: credea că nebunii ăia nu sunt reali! Adică  ar fi doar  rodul imaginaţiei lui - ştia, i se spusese -  bolnave şi -  nu ştia,  deşi  i  se  spusese! -  introvertite.  Sau  mă  rog,  cam tăcute...

Matei acceptase totuşi propunerea Milei de a-l interna “o  vreme”, deşi  tot  ce i se putea reproşa era doar faptul că  începuse  să vadă  pe stradă personaje istorice; din istoria oficială, staţi liniştit!  Se întâlnea de pildă  cu  tot felul  de  domnitori trecuţi în carţile de Istorie  (dar  şi,  să recunoaştem,  cu foşti  demnitari mai mici, pe care-i căutase  apoi,  de curiozitate, la Bibliotecă, în Tomuri şi, culmea, îi  descoperise acolo: existaseră cu adevarat! Sau era tot o nălucire,  livrescă de această dată?), ba chiar începuse să intre în vorbă cu  unii, care, învăţase el la şcoală, erau “curaţi”, adică nu împilaseră poporu´, nu-l asuprise adică, nu-l înăbuşise în sânge etc.  Cu  toţii  aveau  cu ce se mândri: niscai  bătălii  câştigate  cu turcii,  biruri  noi  şi imaginative, “conturi”  pe  la  bancheri olandezi…  Cam cu toţii i se plângeau însă, în şoaptă,  de  nevestele dumnealor.  Chestia asta o deranjase de fapt pe Mila:  voievozii,  reali ori  virtuali - nu importa! - îl învăţau prost, îl  transformau  pe “omul  ei”, dintr-un executant docil care nu-şi punea niciodată întrebări, acasă sau la serviciu, într-un posibil misogin cu imaginaţie prea mare! După ce, de ani de zile, Matei  se învăţase s-o suporte de bine de rău pe nevastă-sa – el credea chiar că  este un dat de  la Dumnezeu: de, fiecare trebuie să sufere pe Pământ, pentru a  avea apoi  acces  la impărăţia Cerurilor. Cu Mila se  învăţase  el,  cu autoritatea  ei (dictatorială am spune, acum, că putem folosi în voie  acest cuvânt, fără să se interpreteze), însă îl durea inima pentru  atâţi şi atâţi domnitori sau demnitari (ba chiar - uite, mi-am amintit! -  era vorba şi de doi haiduci - mi-e jenă să le dau acum numele, că îi invăţaţi  de bine la Istorie! - au venit să se plângă lui Matei ba că muierile lor  nesăţioase le  puneau  coarne atunci cand ei mai ieşeau pe la  pădure  (adică intrau în codru), fie soţioarele se învăţaseră să-şi bage deştele şi  aşa ghiftuite de inele scumpe în gologanii pe care  haiducii, ca nişte veritabili sanitari sociali, îi preluau de la bogaţi, cu gândul să îi mai distribuie în parte şi pe la săraci...

            În schimb, odată adapostit la spital, Matei ştia că dacă vede în continuare domnitori, demnitari sau haiduci, însemna doar că nu şi-a luat la timp pastilele.  Aşa i-au  spus  doctorii - şi  domnu´ doctor, şi  doamna doctor, adică soţia autoritară a domnului doctor, care era textilistă la bază, dar făcuse “Ştefan  Gheorghiu” şi de atunci se pricepea cam la orice nu, cerea prea mult efort…  Deci, când Matei  nu vedea regi sau demnitari, însemna că Matei era normal – îi  spunea zilnic doamna  domnului doctor.  Sau, mă  rog,   tovarăşa – tovarăşului. Iar dacă da, atunci nu!

            Sigur, la o doză prea mică mai scapa în  salon câte un  spătar, ospătar de-al lui Carol al II-lea, paharnic ori stolnic voievodal, care se  aşeza  cuviincios pe marginea  patului şi  accepta  chiar să bea câte un ceai nasol, de spital, ori chiar un nechezol din sufertaş.   Dar vizitatorii cu  ranguri  prea  mici nu stăteau  niciodată  jos – necum să înceapă să se plângă  bietului  Matei, oricum sătul de tirania Milei, rămasă dincolo de zidurile protectoare ale spitalului: afară!

            În ultima vreme era mai  rar  vizitat de  boieri -  după  cum  spuneam -  din   cauza pastilelor.  Era deci bine, din ce în ce mai bine  pentru  Matei, dar  Mila  hotarî într-o bună zi să-şi  scoată de  acolo  soţul, care devenea pe zi ce trecea, tot mai mult, o legumă.  Asta  era  părerea ei, după ce văzuse un sanitar cărând cu  roaba pastilele  pentru porţia de dupăamiază a Salonului numarul 5. E drept, pastilele fuseseră donate de o fundaţie germană, adică erau pe  gratis, în timp ce mâncarea, cât de iluzorie ar fi fost,  costă bani, mă-nţelegi… Cum pentru  bolnavii îndopaţi cu  pastile  era  totuna dacă mănâncă in vitro sau,  vorba   ceea, "live", venea mai ieftin să fie îndesaţi cu buline!

            Matei  încercase să se lupte la început cu Mila – să se  convingă adică singur că şi dumneaei este tot o închipuire, că dispare imediat după cea de-a  opta  pastilă  galbenă, dar  nu  reuşise să  renunţe la  bine întipărita  obsesie  că dânsa  era una dintre  puţinele  lucruri reale - şi nasoale, deci cu atât mai reale! -  din   viaţa sa. După logica lui Matei, lucrurile rele au  mult mai  multe şanse să  fie  reale  decât cele bune.  Ca şi  injecţiile  sau duşurile  foarte  reci, astea rele erau în  mod sigur adevărate. 

            Reală şi Mila Adevarată, dar şi insistentă, insistă deci  pe  lângă medici să-i dea drumul  acasă  soţului  ei. Gardianul, care tocmai uda florile din plastic, care se  prăfuiseră, nici  nu catadicsise s-o conducă până la  medicul-şef şi n-o lăsase din prima nici măcar să-l vadă pe bolnav. "Cocoană, omul matale-i o legumă” şi, fără să  lase jos furtunul, tună spre uşa  salonului: "Băăăă, băăăă nea  Matei-băăăă, ai placere  azi  să-l  primeşti în  vizetă pă vodă Radu ăl  Mişto?”   De dincolo se auzi însă zgomotul făcut de un corp  care se  aruncă brusc sub un pat, fără  să mai verifice măcar mai înainte dacă oala de noapte mai era cumva acolo… "Vezi, domniţă, veeezi?!", îi spuse  mustrător gardianul,  continuând să stropească plasticul: să crească! Oare şi el vedea domniţe şi domni, sau era doar aşa, o formulă de politeţe în cartier? Nu ştim!

                        

            Dar  Mila  nu se lăsă cu una cu două şi reuşi să intre la Matei.  "Trebuie să-i  convingem pă domnii doctori ăştia idioţi că tu eşti sănătos!" – încercă să-l convingă pe tovarăşu´ ei de viaţă.  "Da' io sunt sănătos?" - întrebă cât putu de timid Matei, ceva mai reconfortat după ieşirea de sub pat. Ea dădu din cap cu sinceritate, că nu, dar îi explică totuşi: "Arată-mi şi mie  pe unu´ sănătos în ţara  asta!  Chestia este că  tu,  dacă mai  stai  puţin  aici, ai să începi să  dai şi frunze!  Trebuie deci neapărat  să ieşi dracului de acia!" Şi femeia îi  explică ca nu are nimic altaceva de făcut decât să o facă  pur şi simplu pe sănătosul – oricât ar părea asta de  jenant.  "Oricine poate să facă pe sănătosu' – ştiu o groază de mahări care nici măcar nu se străduie prea mult! Totu-i până capeţi  ceva imunitate."

            Planul  era tâmpit de simplu: Matei avea să susţină că  este  sănătos, să recunoască implicit că a fost diliu-bine, în schimb, dacă va mai primi vizita vreunui domnitor, fie el chiar şi din cei cu o ditai pagina în cartea de-a cincea, să se facă că nu-l vede, chiar de l-o crede domnitorul respectiv cam dus cu sorcova.  Sau, mă rog, dacă se jenează de ăla, măcar să-i facă un semn cât mai  discret că nu-i poate vorbi de faţă cu doctoru´; poate mai bine acasă, în  linişte, după ce l-or  elibera… Iar  dacă  doamna lu´ dom´  doctor,  textilista, cu  viclenia ei nebunească de care sunt în stare muierile astea, îl va  provoca, ştiindu-l băiat de caracter,  pretinzând de pildă că dumneaei tocmai l-a întalnit pe Mihai Viteazu', care a întrebat-o pe unde vine  Salonul  numarul  5,  el, Matei, să se strice chipurile de râs, ca la o glumă bună şi să-I zică în faţă că Mihai Viteazu´ nu există! Claaar?!!!

            Dar  de unde să ştie Matei dacă şi doamna domnului doctor există cu  adevarat, sau este tot o ispită cu care-l încearcă domnul doctor?  Cum să distingă el, pentru că până acum n-a avut nevoie, între realităţi (uneori chiar plăcute) şi închipuiri? Şi Mila se şi apucă să-i explice, băbeşte (de, nici nu mai era prea tânără…) care-i şpilu´: deosebirea între real şi ficţiune – ca la şcoală, când învăţase despre legea  aia cu transformarea pe care cred că nici Lomonosov n-o ştiuse.  Profu´ de  Mate şi Fizică îi îndemnase atunci să înveţe poezioara explicativă, deşi nu erau la Română, doar ca să reţină mai uşor enunţul legii sau decretului cu pricina, ca să ţină adică minte că nimic nu se fură sau se câştigă în natură. Cică taica Lomonosov însuşi ar fi spus-o fie-sii la căpătâiul nevesti-sii, mama ei: "Nu mai plânge Tania, că ajungi diformă/   Mă-ta nu e moartă – numa´ se transformă!"

            Nu  era deci prea greu: trebuia doar ca el, Matei, să ţină minte,  aşa cum ţinuse  minte chiar Lomonosov, Legea lui Lomonosov (sau Arhimede?), să  fie   adică atent la ce vede şi să compare tot timpul imaginile zilei cu cele pe   care le ştia încă de dinainte de internare. Pur şi  simplu un exerciţiu de memorie. Ei bine, să luăm un exemplu:  intră, să zicem, în salon un  vodă. Îşi amintea el oare să fi stat de vorbă cu vreun vodă înainte de 1985 (sau  1987?), când i-au apărut primele simtome… voevodale de misoginism?  Nuuu!!! Atunci, însemna că acest vodă nu există! Sau: întâlnise  el, înainte de 1985 (sau 1987?)  doctori? Da, mai întâlnise.  Deci aşa ceva este posibil să existe şi acum!

                                      *     *      *

            Nu la mult timp după ce Matei reuşise să evadeze legal de la balamuc,  cu ajutorul viclenei  sale neveste,  pacălindu-i pe doctori  aşa cum  păcălise   odinioară şi organizaţia B.O.B că nu ar fi avut bunici chiaburi, vedeniile  începură să-l tulbure  mai  rar. Ce-i drept, Matei şi nevastă-sa stăteau şi cam departe de centru şi de traseele obişnuite pentru vizitele oficiale… Dacă domnitorii îl vizitau tot mai rar şi atunci doar ca să discute pe  chestiunea unor  recente interpretări  eronate ale Istoriei vechi, fantasme ale istoriei prezente îl zăpăceau pur şi simplu de  cap.

            Era să moară de frică ­ parcă prin decembrie – când i s-a părut  că vede la  televizor o trasmisie într-adevăr nebunească. Şi se făcea că tovaraşul   Nicolaie  Ceauşescu, secretar general al  P.C.R şi comandant  suprem al  Armatei, întâiul doctor (honoris  causa) al patriei, s-a  urcat într-un elicopter  şi ceea ce a urmat  era clar un şir de trucaje ale  minţii sale obosite, aşa că  Matei  luă  din  proprie iniţiativă  un  pumn din  pastilele roşii  în  plus.   Deşi   Mila îi interzisese să mai ia multe pastile, pentru că acum erau din salariul ei şi din  pensia lui,  nu mai veneau  de  la  fundaţia germană!  Oricum, omul dormi pe săturate, poate chiar câteva  luni, şi când se trezi, se trezi că fantasmagoriile (o fi mai corect "fantasmagorilele"?) îi erau şi mai violente.  De  pildă, i se năzări că  vede  nişte  studenţi (cu barbă!)  bătuţi chiar în    centrul Bucureştiului de (o să-ţi vină să crezi?!) mineri.  Auzi, mineri în   Bucureşti! Cum în timpul somnului lui Matei îi cam crescuseră în linişte tuleiele, se trezi chiar luat drept student de către  nişte  nebuni, când el ieşise din Pasajul Universităţii ca să caute "Scâteia”˘ (de la o vreme observase că ziarul partidului se epuiza înainte de a ieşi el, iar la chioşcul de pe strada lui, vânzătorul avea parcă un rictus ciudat săracul, atunci când Matei îi cerea respectuos şi cu banu´ în mână organu´ Partidului. Dar atunci, lângă Pasaj, soţul  Milei primi în cap o bâtă (asta chiar   exista!), bâtă care avu un efect mai ieftin decât Rudotelul prelungit.

            Urmă o perioadă foarte grea, pentru că Mila (dar… oare era Mila cea care vorbea acum altfel decât fusese ea obişnuită inainte de 1985 sau ´87?! Ea (?) începuse să vorbească  acum zilnic despre revoluţie (?) O nebunie, în mod sigur, căci  atunci când îl internaseră după acel 1985 (sau 1987?), el încă ştia că revoluţia fusese fix la 1848, iar revoluţionarii ajunseseră la putere mai târziu, odată cu sovieticii, da´ scăpaseră de ei şi rămăseserăm cu noi… De altfel  într-o zi, când domnul Agamemnon Dandanache, care avusese colegiu tot pe lá '48, i-a  făcut o vizită lui Matei, ăla îl convinse că Mila - dacă muierea asta exista cu adevărat - minţea: revoluţia fusese săvârşită în mod clar în 1848! Sau... mă rog, cu   ceva timp în urmă. "Înseamnă  că ăştia, doftorii, urmaresc din nou să mă înhaţe!" – îşi  spuse Matei, hotarând pe dată să se  comporte viclean cu orice ispită aşa cum de altfel îl învăţase de bine şi nevastă-sa (dacă existase…). Să se comporte exact ca înainte de 1985, deci… Ca să nu greşească prea mult,  bolnavul studie din nou, vreo două  nopţi, Programul Partidului (Comunist), ca să nu  iasă dracului din litera şi spiritul lui. Apoi se curăţă puţin şi se bărbieri, numai ca să se poate plimba din nou liniştit, să nu-l ia nebunii din nou drept student tomnatec. Şi totul părea la noi cam exact ca şi înainte. De 1985. Aproape exact, că, sigur, se mai schimbă şi comunismul în atâţia ani! Când se ducea la bere (la halbă, la fel de proastă), urmarea distrat cum câte unul se stropşea la partidele istorice de care învăţase la şcoală şi la rege. Se simţea prost, ca la lecţiile politico-ideologice de dinainte de 1985!  Că mai devia  câte  unul, vorbind tare despre dolarii  pe  care i-ar fi cumparat  sau despre intenţia - auzi! - de a  pleca în străinătate, ba chiar despre vreun avort - ţin´te bine! -  pentru care îi era ei imposibil până la vacanţa şcolară, puteai să-ţi dai foarte uşor seama că era doar o provocare murdară! Matei stătea singur la masa lui, încercând să se descurce cu banii noi care păreau chiar noi. Se făcea că asculta în altă parte, nu se băga. Că doar era plăcut afară din  spital! “Afară” în general, dacă mă-nţelegi…

            Partea rea era că aici nu-i mai aduceau masa, bună, rea, la bot de trei ori pe zi, în schimb aveau bere. Se mai ducea şi la vreo coadă, de pildă pe la măcelarii, deşi nu vedea oameni. Chiar dacă vânzătorul îl întreba ce vrea, de ce nu cumpără, el se făcea că plouă şi înainta încet, singur, răbdător, centimetru cu centimetru, până ce aprecia că ar fi fost timpul să-i vină şi lui  rândul în mod real, la coada reală, pe care însă doar el nu o vedea, nu-i aşa, din cauza bulinelor roşii, mai ieftine. Prea ieftine, se vede! Deseori i se năzărea ­- auzi? ­- că măcelaria era goală de clienţi, dar carnea, în nebunia lui, i se năzărea că o vede din belşug: fără os, fără gheare!  Ba chiar mai trecea vreo vedenie de babă interbelică pe lângă el, zicând: "Ce-au mai scumpit ăştia antricoatele astea! O sută de mii de lei?! Să stea acolo o sută de mii de ani, maică, cu ziua de ieri! Era mai bine pe vremea lu´ Ceauşescu!” Cum dracu´? Cât o “Dacie”?! Şi Matei ciulea urechile, înghiţea în sec, da´ tăcea mâlc şi privea pe geam la alte vedenii: maşini ca şi străine, maşinuţe mişto, pe care scria însă marca “Dacia”! Matei cerea, când credea el că i-a venit rândul, ceva neutru: oase, osicioare. "Pentru căţel, domnu'?", întreba   amabil măcelarul provocator şi doar pe jumatate real, vezi bine. Sau era o glumă cu subînţeles? Sau încă o provocare a securiştilor?

                                        *   *   *

            Şi într-o bună zi Matei se gândi să încerce marea cu degetul:  să ceară adică de la  Partid  un apartament mai spaţios, în care să poată  trăi cât mai depărtişor de Mila cea rea ca o realitate.

            Păi, membru de partid mai era, rămăsese şi în spital, unde plătise cotizaţia unuia care se credea Dej.  Vechime în  câmpul  muncii - plus spitalul -  avea  ceva.   Deci, nu-I rămânea decât să încerce… Dar mai era oare ACOLO  secretarul acela de partid, tovarăşu´ pe care îl ştia atât de bine înainte de ´85?  Sau ´87…

            Avea  noroc: tovarăşul era tot acolo; doar biroul era ceva mai vast decât înainte, şi până să se interneze Matei, tovarăşu´ nu avusese nici secretară. Între timp, vezi bine, comunismul se mai stilase în jos…  Omul, ca să zicem aşa, parcă mai chelise niţel.  Matei bătu încă o dată, respectuos, la uşă, de data aceasta  pe dinlăuntru. Tuşi. Omul însă nici nu-l băgă în seamă. "Exact ca pe vremuri, e cât se poate de real!", se  bucură Matei.  Petiţionarul strânse cu degetele sale reale, transpirate, în  buzunar, pachetul de Kent duhnind a naftalină, pachet furat din vechile rezerve ale nevestei sale, nefumătoare cel puţin până în 1985. Încercase el şi la chioşc să cumpere Kent, părea cam real, da´ îi ceruse pentru o singură ţigară cât pentru o drujbă de pe vremea lui. Da, o să-l dea gata pe tovarăş cu această "atenţie"...

            "Ia  te uită, e chiar domnu´ Matei", îşi ridică în sfârşit omul ochii, când colţul pachetului de ţigări “medicinale” îi ieşi lui Matei, ca din întâmplare, din buzunar.

            Matei tuşi, apoi articulă cât mai clar, cu un zâmbet caracteristic, aproape de jur împrejur, "Traiasca  Partidul Comunist  Român!” Şi adaugă în gând: "Ce, crezi că sunt io prost ca să răspund la  astfel de  provocări de doi lei?! Domn e  mă-ta, cretinule, eu sunt un tovarăş adevărat, daaa?!!!”  Dar o spuse numai pe dinauntru. Doar nu era atâta de nebun s-o zică în gura mare!  Doar Matei învăţase să facă faţă la tot felul de nebunii…