Molia – de – sticlă

Moto: „Daca filme nu vedeam/ te iubescul nu-l ştiam...

Te priveam ş-atâta tot,/    mă priveai ş-atâta tot,

am fi râs şi am fi plâns,/  mi-ai fi spus să te ţin strâns

şi cu mine ai fi fost…   / proastă tu şi eu un prost,

anonimi şi şterşi şi mici.. /    Cum iubesc aştia pe-aici,

ar fi râs lumea de noi!”

(dintr-un poem tot de Victor Cilincă)

 

        Bă, Riri era singura din sat care-avea lanternă. În fapt nici nu era ea din sat, dumneaei era a satului doar atunci când cobora o dată-n săptămână de la Nemţii-de-sus, pentru cursul de alfabetizare. Şcoala de la noi fusese închisă prin anii 60, când cu colectiva. Că oamenii, deşi fierbinţi la miez, n-au mai vrut să lase copii, că le era ruşine să nu le dea de moştenire măcar câţiva ari – acolo, zicea nea Toare.

Riri, învăţătoarea, venea în clasa de la faţă a şcolii, cea în care nu ploua, şi aştepta acolo să vină oamenii la alfabetizare, după cum era obligaţia. Că jumătate de sat nu ştia decât cel mult să pună degetu´, nu urcase biata carte, sărăcuţa, dealu´ pân´la noi.  Numai că nu venea nimeni la tovarăşa Riri ca să înveţe carte, lumea se temea că-i ceva dureros, că te bate la palmă, te pune pe coji sau că rămâi naibii fără vlagă după ce buchiseşti, ca atunci când urci măgura pe nemâncate. Se făcea de-a dreptul seară dar la şcoală tot nu venea nimeni şi de aia şi Riri, fată simţită, nici nu mai aprindea de la o vreme lămpile în clasă, să facă adică iconomie la gaz. Aştepta pe întuneric să se termine orele, atât cât era stabelit, iar o dată pe lună primarul Cândea îi semna că a făcut într-adevăr deplasarea, să-şi ia şi fata banii.

   Eu mă deprinsesem să intru în clasă cu mult înaintea ei, fără să las umbră încă de pe lumină, şi s-o miros de la distanţă, aşa, ca orbeţii. Ea se dădea cu ceva care mirosea ca dulceaţa de trandafiri şi ca aguda călcată cu piciorul. De la distanţă mirosea, că o simţeai chiar dacă îşi schimba pe întuneric locul de la catedră, unde se cuvenea să stea, pe un loc într-una din băncile pe care baba Marta, moaşa fără slujbă,  nu le pusese încă pe foc… Când mirosul se apropia, îmi ţineam strâns suflarea şi mă lipeam de perete, până auzeam foind a nemulţumire şarpele casei…

   Pachiţa ştia că vin şi mă aştepta afară, după duzi, ca să n-o văd, dar s-o zăresc, dac-aş avea nevoie... Uneori îi auzeam prin peretele şcolii cum îi bate inima. Se liniştea doar când tovarăşa învăţătoare se urca pe bicicletă şi pleca, peste măgură, spre Nemţii-de-sus. La Nemţii-de-jos nu mai era nici o fată care să umble noaptea cu lanternă!

 

   Era cam în anul în care apăruse şi „Moş-omu´”, cum l-am poreclit noi,  copiii, în acea vreme. Nici cu drag, nici cu pizmă – ezact cum se cuvenea!

L-am găsit la marginea drumului, cam între sate, la poalele Deochiatului – un fel de munticel al nostru, care de sus e doar un podiş care se uită la noi ca într-o gaură. Trec uneori maşini, se mai opreşte unu´ să... vorba ceea, se dă omu´ la un tufiş de pe marginea râpei şi, cât face treaba, vede ceva mişcând aici, jos. Ăia suntem noi, văzuţi de sus, prin întuneric...

   Moşul nu era ceva de capul lui, doar că ne picase pe drum, îi venise ceasul, se vede,  taman între satele noastre, şi nu se hotărâse în care să moară. Nu se deosebea de un om, doar că nu vorbea şi nu-l cunoşteam, da´ nici nu părea să vie de pe cine ştie ce meleaguri. Nu, nu avea semne de lovitură, poate i se terminase brusc aerul la drum, poate i se terminaseră zilele. Dar ştiam că tot trebuie să anunţăm la Miliţie. Şi la Miliţie nu aveam cum să anunţăm, că se rupsese tortiţa aia de învârtea dinamul telefonului de la C.A.P.  Noaptea aia l-au lăsat pe loc, de se împiedica lumea de el, pe întuneric...

 

   Curent n-aveam pe atunci în sat, dar nouă ne ajungeau lămpile. Dacă nu se termina gazul lampant, căci în vale, de unde venea drumul, se făcuse încă din toamnă o surpătură. Aprindeam lămpile doar din când în când, ca să ştie şi străinii care treceau pe sus că e întuneric…

 

   „O fi căzut bre de sus, de pe Deocheatu´, că doar n-o fi căzut din Cer”, şi-a dat, normal, cu părerea părintele Daie, la care s-au dus oamenii cu mortul sau ce-o fi fost acela, până sosea în sat, poate la vară, şeful de post. Părintele nu prea voia să-l ţină el în biserică, că era vreme de primăvară şi nu voia să i se împută, Doamne-fereşte, ţoalele cele bune, pentru un venetic, poate turc sau ovrei. L-a lăsat chiar lângă toacă, ca să nu uite taica dascălul, înainte de a bate lemnul, să aprindă şi-un ciot de lumânare rămasă de la Paşti. Nici altă lume nu l-a vrut: „Dacă ăista are, Doamne-fereşte, vreun plod prin America, prin Germanea ceia şi-o să treeebuim să dăm declaraţii?!”

 

   Era în primăvara aia în care Riri n-a mai venit trei luni şi o zi: o lovise pesemne  putregaiul dezgheţului, atunci când duhurile din mocirla toamnei se dezgheaţă, piciorul s-afundă-n glod şi-i o minune când se opreşte-n ceva şi pământul fumegă ca ţigara. Îl ţineam pe moş-om afară sub toacă de-o săptămână, da´ minune – în loc să se împută, ghiujul începu să lumineze, aşa, ca o lanternă mică, după ce soarele se ducea naibii în spatele bisericii. Şi ca o lanternă de cele mari mai spre miezul nopţii, când se mai culca lumea. O fi minune, ne-am zis noi, care învăţasem la şcoală că nu există Dumnezeu, deci ceva-ceva fermecat, necurat,  tot o fi după lăsarea întunericului. Iar părintele Daie ne-a lămurit că nu e voie să mai fie minuni din ´44  încoace, de când sfinţii nu mai coboară exact pe pământ, ci se agaţă doar cu spinarea şi coatele ascuţite în atât post de tencuiala bisericii şi se bucură pe dinăuntru că nu-s ca noi aici jos, în C.A.P.  Ce-a fost vechi dintre minuni s-a înregistrat, e trecut în catastife, ce e nou de-acu nu poate fi decât lucrarea lui Sarsăilă, ne-a luminat popa-părintele... Aşa că porunci să-l aruncăm afară pe moş-om, că prea lumina de te băga în boli: mai tare ca petromaxul inginerului Sterea! „Cine-a mai văzut creştin să lumineze?!”

În drum moş-om mai încurcă vreo două-trei nopţi, oamenii se fereau să dea peste el, mai ales muierile, ca să nu simtă cumva duhoare, dar uite că nu duhnea a nimic, de parc-ar fi fost de lemn. Şi chiar sună a lemn, când îl ciocăni moaşa a fără copii, Frusina. Da´ nu putea fi din lemn, căci meşter care să cioplească un moş perfect, fie el şi urât ca acesta, nu se găsea pe lume. Dar dac-ar fi fost de lemn, se explica şi lumina: doar se ştie, ciupercile uscate sunt, cum naiba-i spune, „fosforiscente”.

 

   I-am scris lu´ tovarăşa Riri salutări şi suspine şi nişte cuvinte care ritmau două câte două. Şi am trimis-o pe Pachiţa, într-o seară, ca să nu vadă mama că m-aş duce eu acolo sus. Că destul stătusem cu lunile noapte de noapte pe culme, aşteptând să văd lanterna tresăltând şi icnind parcă pe drumul răsucit printre nalbe. Da´ proasta n-a ajuns la nemţenii de sus, că s-a speriat cică de lumina ce plutea în jurul moşului ca fumul dintr-un bageac în care bate ploaia şi a venit toată plânsă. Da´ eu cred că era plânsă că citise înadins toată scrisoarea, care se vede că era lipită cu altă limbă decât a mea şi avea hârtia stropită şi sărată. 

 

   Am vorbit cu băieţii să ducem moşul la cimitir, să nu mai încurce seara fetele, da´ nu puteam să-l îngropăm fără ştirea părintelui. Că când ne-au dus odată într-o vară în vale la UTC, ne-au atras atenţia că popa e un element reacţionar şi să nu cătăm în gura lui, da´ până una-alta, la noi  te îngropa popa, nu UTC-ul! 

 

   Şi l-a luat acasă Haralambie, moşneagul. Zicea că şi el e aproape mort şi i-ar sta bine cu moş-om în casă, să nu mai vorbească adică singur. Măcar făcea economie de gaz. Şi oricum, dacă moş-om ar fi fost şi el viu, Haralambie tot n-ar fi auzit ce-i spune, că urechile lui erau numai bune pentru secrete, de când i-a pocit  faţa cazanul cu ţuică, însemnându-l şi pentru Lumea cealaltă şi bubuitura trecând dintr-o ureche în alta chiar prin tărtăcuţă, după cum ne-a istorisit moaşa…

 

   Ieşeam, în cele trei luni şi-o zi, cu Pachiţa. Ţineam împreună toată uliţa aia lungă, a Holteiului, şi până la biserică o lăsam să se lase sărutată. O dată! Apoi, la şcoală, pe întuneric, o îngrămădeam pe băncile bune şi-i auzeam inima ca deşteptătorul. Câteodată mi se năzărea parfum de dulceaţă de trandafiri, poate şi de dude călcate cu talpa goală, da´ era chiar dulceaţă de trandafiri, uitată de baba Marta la răcit pe catedră.

 

   Când Riri începu să coboare din nou,  pe bicicleta ei, o dată pe săptămână, cu lanterna legată cu sfoară de gleznă, să n-o piardă, anume îi ziceam Pachiţei să vină să mă ia de la şcoală, unde-mi făceam de treabă, cică săpam după râme. Uneori o făceam pe bărbaţii şi dădeam foc la carbid în apă, ca să facem bubuieli special pentru învăţătoare. Dar Riri îmi râdea la fel ca lui Pantelimon, ca lui Alecu sau chiar lui moş Haralambie. O chemam uneori şi pe Tuţa, să mă vadă adică Riri cu două şi să plesnească de necaz, dar învăţătoarea îmi râdea în continuare la fel ca lui Pantelimon, Alecu sau chiar Haralambie, deşi Haralambie era moş bătrân, iar noi eram mai copii decât ea…

   Dar măcar ajunsesem specialistul număru´ unu în moş-om. Riri era om de ştinţă şi clătina din cap, în timp ce eu o învăţam cum să-l deschidă şi cum să-l închidă pe întuneric. Că Haralambie îl acoperea cu o cergă groasă, de nu mai răzbătea lumina, sau cu un ţol mai destrămat, care făcea să treacă razele de lumină ca ălea ale lunii, noaptea sub dud.

 

   Cu timpul, ne-am obişnuit bine cu moş-om. Miliţia nu mai urcase până la noi la Nemţii-de-jos, de când se surpase drumul, da´ noi n-aveam treabă: ne făceam în casă pâne-n ţest, iar de gaz nu mai aveam propriu-zis nevoie, că-l împrumutam pe moş-om de la unul la altul. Avea unul clacă la porumb, îl şi aduceam pe moşul luminos şi-l lăsam mai în spate, sub ţol, să nu ne bată lumina-n ochi şi să ne dăm adică peste degete. La o serată din astea pe dezghiogatele a venit chiar şi tovarăşa  Riri, că avea de făcut un recesămnânt al copiilor. Şi recesămnântu´ a mers repede, că la noi toată lumea ştie că nu mai erau copii, de se închisese şcoala de prin anii ´60. Aşa că am stat şi cu tovarăşa învăţătoare la lumina moşului, şi doar rogojina pusă pe o blană de lemn de soc se mai zgâlţâia din când în când, de la Tuţa, care plângea cu spatele la noi, de pe laviţă, că cică i-a intrat ceva-n ochi. Da´am controlat-o şi nu avea nici pe dracu´, doar că voia să-mi facă mie protest. Pentru mine şi Riri. Lui  Riri, care era acum puţin mai bătrână şi făcuse şi-o altă şcoală la fără frecvenţă cât fusese alea trei luni şi-o zi la pat,  oricum nu-i păsa, că nu mă lăsa nici măcar să-i duc lanterna până sus pe măgură. Spunea că pleacă devreme, că voia să facă alfabetizarea în mai multe sate într-o singură zi. Că ce deşteaptă se făcuse dânsa!

   Dar tot am atins-o o dată! Când a văzut că Tuţa plânge, s-a dus s-o aline, s-o legene, a şi pupat-o pe lângă unde avea Tuţa zâmbet duminica. Ştiam precis unde e! Apoi, după două „Mărăşeşti”, când tovarăşa o fi fost sus pe Deochiatu´, mi-am făcut timp s-o pup pe Tuţa, pe obrazul uscat, ezact unde ştiam eu că stătuse şi buzele lui Riri. Şi Tuţa chiar mirosea puţin a dudă zdrobită şi când am pupat-o a doua oară, după ce acoperisem moşul cu o pală de tablă galbanizată, de la coperişu´ bisericii, am simţit în sfârşit mirosul de petale…

 

   Pe moş-om l-au dus în anii ăia de petreceri şi pe la nunţi, şi pe la hore – de nu-i mai ştiam poziţia, iar moş Haralambie chiar începuse să se cam supere, ´cea că iar trebuia să vorbească singur, cu toate că el se alesese cu deranju´. Iar când au venit odată nişte tovarăşi de la raion şi-au făcut şedinţă, l-am pus pe moşul-lampă în spate după nişte multe sticle de vin goale, de lumina în toată şcoala numai a galben şi-a  verzuliu, aşa cum erau sticlele prin care trecea lumina moşului. Sigur că nu i-am lăsat să-l vadă pe moş, să nu ne amendeze sau mai ştiu eu ce. Dar după vizita tovilor, inginerul Strea, deşi era de mult la pensie, ne luă frâiele trebii şi hotărî că şederea moşului la noi  „trebuie să capete o formă legală, că aşa ne învaţă Partidu´”. Aşa că îl înregistrară la şcoală, cu număr de ordine, aşa cum e legal. Ca să-i deie şi un nume, l-au scris ca „Corp de iluminat public No 73”. La 74 era lanterna preşedintelui de C.A.P., la 72 era trecut clopotul bisericii, la 71, catedra, şi de la 70 urmau băncile; cel puţin pe hârtie, că multe le pusesem pe foc.

 

   În anii în care s-a tras în sfârşit lumină în sat, după ce se raportase de câteva veri că toată România-i luminată, după cum am citit din „Scânteia” cine ştiam să cetim, lumina Corpului de iluminat public no 73 începu parcă să mai scadă, sau nu mai văzusem noi lumină electrică şi aia ne lua toţi ochii. Moşul fusese, ce-i drept, pe gratis, dar cu neajunsuri: unde pui că nu puteai face două nunţi în aceleşi timp, sau la una trebuia să te mulţumeşti cu lămpi cu gaz şi un foc în curte… Tovarăşa Riri parcă nu mai era Riri aia pe care o aşteptăm cu răsuflarea strânsă în sala din faţă fără de lumină a şcolii, da´ tot Riri era, şi ne râdea la fel şi mie şi lui Pantelimon, şi lui Alecu. Lui moş Haralambie nu, că între timp se mutase la cimitir, sub iarbă, poate şi de ciudă că nu mai voia nimeni „lumina lui”. Lumina, moş-om, nu mai uimea pe nimeni, mai ales că apăruseră şi primele televizoare în sat şi puteai să vezi pe sticla aia mişcări şi să auzi vorbe neînţelese chiar şi două ore pe zi – ce ne mai trebuia scăpărici, luminătoare publică? S-o ţie acolo la şcoală, în pod! Părintele Daie, bucuros că „l-au dus pe necuratu´ unde-i locul lui” (îl căraseră pe moş-om cu roaba la şcoală, unde de altfel era şi înregistrat, şi ca despăgubire popa a promis că o să ne aducă şi o antenă în sat, pe banii lui, da´să stea când o zi la unu´, când o zi la altu´, ca să apuce toţi să vadă ca lumea „programul”…

   Eu mă mai uitam pe la tovarăşa Riri, când venea, rar, să împrumute antena, că i-o lăsau mulţi da´nu voia ea oricum. Şi parcă mi se părea mai bătrână, deşi aveam şi eu mustaţă acum, ca omu´. Îi vedeam aluniţe care parcă nu erau vara trecută, şi părul i se mai zburlea în sus, nu venea aşa, ascultător, în jos, ca pentru mângâiat...

 

   Stăteam uneori la cârciuma Mumei lu´ Zanc, în colţ lângă godin, chiar pe locul lu´ moş Haralambie, şi-mi dădeau acum să beau chiar din halba lui, pe care scria ceva, nişte litere-acolo. Şi mă uitam prin sticla halbei la lumina mare a becului şi mă gândeam la Riri, cum mai lumina ea pe vremuri noaptea cu lanterna aia a ei, până ce s-a terminat oficial toată alfabetizarea din România; pe hârtie, ca şi băncile şcolii, care nu mai erau, că făcuse moaşa dulceaţă cu ele, adică le pusese pe foc…  

   „Vezi, nici sticla, că-i sticlă, şi nu rămâne fără riduri!”, oftă lângă mine Pantelimon, într-o zi în care ştiui că Riri nu va mai coborî niciodată la Nemţii-de-jos, că se terminase şi alfabetizarea şi lumea tot se încrâncena încă să nu mai facă copii, să vină Riri să-i înveţe. Da´ nemţenii dă jos nu aveau ceva anume cu Riri, aveau cu C.A.P.-ul, cu toate că se obişnuiseră să mergă la muncă, să se facă a munci şi să primească mai nimic şi te miri ce... Că cum să faci agricultură pe piatră?

 

   Pantelimon purta acu ochelari de sticlă, îi prindea cu lacăt de botonieră, să nu-i fure careva după prea multe ţuici. Tuţa se lăsase mai alături, pe-o bancă, odihnindu-şi pântecele mare cât un reflector, ca ălea care ni le adusese ca să arăm şi noaptea şi să doborâm planul. Şi se tot uita la pântece, se uita şi la mine cu înţeles. Trebuia eu să înţeleg într-o zi!

   „Mi-a zis moş Haralambie – pe vremea când mai trăia, se-nţelege”, am început a zice eu lui Pantelimon, uitându-mă la Tuţa prin sticlă. „Auzi, mă? Moşul spunea că sticla, oricât de bun-a fi, se macină şi ea dinăuntru, aşa, ca roasă de carii. Uite, de-un exemplu: halba lui moş Haralambie – de douj´ de-ani o văd şi jinduiam s-o ţin în mână aşa strălucitoare. Şi uite că acu´, că beau eu din dânsa, străluceşte tot mai puţin. Parcă a murit sticla, parcă nu mai trece lumina, aşa, prin ea, nici ca o lanternă”…

   „Mă, e o gânganie mică, mică de tot, care o roade”, îmi spuse încet, la ureche, Pantelimon. „Să nu-i spui popii, că te afuriseşte şi, cine ştie, te dă afară şi din U.T.C.: a o molie-de-sticlă care intră înăuntru şi mănâncă încet lumina… Aşa se mânâncă, singura, şi viaţa, şi dorul, şi muierea. Dă aia fac oamenii poze, pe la oraş, să-i mai prindă lumina!”  „Şi noi de ce dracu´ n-o vedem?”, i-am zis. „De ce nu vedem molia aia? Tu de-o pildă, ai şi ochelari, vezi adică ceva mişcând?”  Îmi zice: „Păi dacă-i şi dânsa dă sticlă, boule, cum adică s-o vezi? Molia-dă-sticlă e şi ea tot dă sticlă!”

 

   N-a trecut mult şi-am auzit că în vale fusese, cu doar câteva luni în urmă, revoluţie. De la ´48 nu s-a mai pomenit pe la noi aşa ceva. Întâi am crezut că s-a înţeles prost, că a fost ceva pe la bulgari sau c-au dat americanii ori ruşii cu ceva. Că cu curmătura nouă din drum, noi n-am ştiut nimic lunile alea... Antena rămăsese sus, la tovarăşa Riri, şi habar n-aveam de vânzoleală… În perioada aia n-am mai primit baterii pentru radio, marmeladă la lădiţe de lemn, dar un bişniţar ne-a adus o căruţă cu antene de televizor bulgăreşti. Nu ştiu cum naiba a trecut. Am vorbit cu Tuţa să luăm şi noi una, pe banii de la alocaţie. Ne-am trezit că dădeau filme toată ziua da´revoluţia trecuse. Gata, o scăpaem! Noroc că apoi, de la Nemnţii-de-sus au coborât într-o noapte nişte revoluţionari. Ce revoluţionari?, nişte mineri de la o mină închisă treptat. Ne-au întrebat cam cum stăm noi cu revoluţia şi eu, de respect, i-am lăsat să bea, pe rând, din halba de sticlă întunecată lui moş  Haralambie, da´ de plătit a plătit Pantelimon, că era mai curios şi-şi pusese ochelarii ca să pară învăţător, ezact ca tovarăşa Riri, da´ mai urât. Halba mea  era de-acum de muzeu: cu toate că era de sticlă, nu mai trecea lumina prin ea. Parcă era flămândă de luceală. Nici suliţa lanternei lui Riri n-ar fi trecut dintr-o parte-n alta!

   Băieţii au stat peste noapte sub toaca de la biserică, că era vară şi părintele Daia se temea să-i primească în biserică şi p-ormă să afle c-au fost, cine ştie, din ăia şase milioane cu carnet de partid. Ei s-au odihnit, ca să înceapă şi la noi revoluţia aia o dată, chiar a doua zi, când soarele o fi sus de tot. Că n-avea rost s-o începi prea de dimineaţă, la cinci spre exemplu, şi să nu vadă lumea ce şi cum.

 

   A doua zi n-au găsit ei steag, ca să-i facă gaură, şi s-au dus întins la şcoală, singura clădire mai de Doamne-ajută din sat, doar că era părăginită. N-au prea avut ei ce găsi acolo, da´ au luat registrul de inventar şi nu s-au lăsat până nu l-au găsit, în pod, înfăşurat în ziare vechi  „Scânteia” şi-alte-alea. Moş-omul nu mai lumina, poate şi pentru că era zi de-a binelea. Da´ parcă începuse să miroase a trandafiri şi a încă ceva... Au mai găsit pe perete portretul lui Dej, încă de pe timpul cui se închisese şcoala din lipsă de copii (ştiţi povestea cu C.A.P.-ul, nu tre´ s-o mai afle şi alţii). Şi unul a  aruncat de sus de la geamul podului portretul lui Dej şi chiar s-a-nfipt în clisa moale a drumului. Apoi, doi revoluţionari s-au apucat să-l arunce pe geam şi pe moş-om.

   „Păi, cam ce-aţi avut cu acesta?”, le-am zis nedumerit, după ce Corpul de iluminat no 73 se făcu ţăndări pe drum.

   „Am zis c-o fi tovarăşu´ Lenin”, zise unul mai scundac – Buleac, cred că-l chema.

   „Nu ştii că Lenin avea cioc? Că doar măcar atât ai învăţat la şcoala aia!”, se hlizi acela care  aruncase numai portretul lui Dej.

   „Ştii ceva bă, boule? Ce, Lenin ăla s-a născut cu barbă? Aiasta o fi fost ezact statuia lui Lenin de când o fost el mic…”

 

   La sfârşitul anului şcoala se prăbuşi singură, într-o noapte. Cred acum că de la nişte bătăi de inimă care-o pisaseră nopţile în care tovarăşa Riri, cum o mai fi arătând acum,  venea să ne facă alfabetizare. Iar nopţile, în jurul fostei şcoli, de când ne-au oprit lumina pentru datoriile Primăriei, măcar şoseaua luminează frumos. Şoseaua pe care abia au lipit-o peste vechiul drum clisos, şoseaua aia care cică merge spre Iuropa, unde dracu´ o mai fi şi asta, luminează în toată noaptea. Asfaltul nu a putut să acopere tot prafu´ ăla care-a rămas după ce revoluţionarii l-au aruncat pe moş-om din podul  şcolii.

   Ş-acu, când mă gândesc la vremile ălea, zic eu frumoase, că nu-i vorba aici de C.A.P., îmi tot amintesc, nuş´ de ce, de moş-om. Şi-mi amintesc în amănunt moşul, ca să nu mă gândesc cumva iar la tovarăşa Riri… Şi beau din halba mea de sticlă acum neagră. Iar dacă pui cumva urechea la halbă, uneori parcă auzi cum o roade timpul...