O partidă de sex

“Magdalena, spune-mi drept,

Cine te-a muşcat de piept.

Magdalena, Magdaleeena”

Cântec de mahala

Se săturase de singuratate şi orice legătură umană i-ar fi complicat viaţa. Bărbaţii au tot felul de pretenţii şi atunci când eşti ziaristă te neglijezi şi pe tine, şi pe ei. În aceste momente era mulţumită că avea încă prieteni care o mai împrumutau cu bani între chenzine, iar mama, cu pensia ei minusculă, tot mai găsea resurse să o ajute. În fiecare zi, după tentative repetate de a deschide ochii,  Nely pleca de acasă pe la zece, “ca boierii”, dar se întorcea pe la unsprezece noaptea frântă, nervoasă, nemulţumită sau bucuroasă că derscoperise un fir care i se părea interesant. Abia avea timp să bea câteva cafele, tolănită pe canapea, cu pernuţa de catifea, preferata ei, sub cot.

Nely îşi dădu seama într-o bună zi că pur şi simplu nu poate iubi, nu mai este în stare, că meseria, unde scria zilnic despre crime, violuri, sărăcie, răpiri de copii, o “tocise”, că are toate simţurile “înfundate”, parcă ţinute sub anestezie. Realiză toate acestea abia atunci când îşi luă, în sfârşit, pisică. Ca să nu mai fie singură! Era o siameză foarte frumoasă, cu ochi albaştri şi “mască” neagră, ca la toate siamezele. Deşi o ducea prost cu banii, fata se adaptă destul de repede la meniul delicat pe care “boieroaca” îl reclama: numai conserve - de import - şi grăuncioare cum fata nu mai văzuse până atunci. Altceva - orice! - mâţa nu punea pe limbă! Încercase să o înfometeze, dar după două zile alături de mâncarea neatinsă, Nely se resemnă să-i dea “florii ei exotice” ceea ce merita. Oricum, şi după două zile de “grevă a foamei”, pisicuţa continua să aibă un pântec rotunjor. 

Exista şi un avantaj: hrana uscată nu se strica până când ea, stăpâna odorului, se târa acasă de la serviciu. După o zi tâmpită, în care luase un interviu şi opt declaraţii de la politicieni semianalfabeţi şi încercase să facă declaraţiile lor inteligibile, lucrând pe text, Nely ar fi vrut să se trântească în sfârşit pe canapea şi să dormiteze puţin, “ca pe vremuri”, când era “normală”, lucra ca vânzătoare la un boutique. Apoi, pisicuţa ei gingaşă, maşinuţa ei de tors, să i se aşeze pe piept, uşoară, caldă, blândă. Pisica Magdalena pretindea însă ca ea să fie cea servită cu dragoste. Să fie mângâiată sub barbă, pe fălcuţele pufoase, pe burtă. Se întindea în calea fetei, oriunde, numai să-i oprească paşii. Când fata se deplasa prin garsonieră, pe trasee de mult intrate în subconştient, se trezea că ghemuleţul de blană caldă se repezea, îi îmbrăţişa piciorul pe la spate şi pisica se lăsa târâtă, doar-doar ar fi fost băgată în seamă şi stăpâna cu inimă de gheaţă s-ar fi aplecat să o mângâie. Când venea acasă, înainte de a se dezbrăca, fata îi deschidea Magdalenei o conservă de ton. Dar, oricât de flămândă ar fi fost Magdalena, pisica aştepta întâi porţia ei cuvenită de afecţiune. Nely constată în scurtă vreme că orice gest către micul animal, devenit acum obligaţie, o obosea mai mult decât, de pildă, o deplasare la Bucureşti, la congresul cine ştie cărui partid cunoscut pentru protocolul zgârcit. Nely încerca cu cea mai bună credinţă să se apropie de Magdalena, dar aştepta ca animalul să cedeze  primul. Îşi dădu seama până la urmă că nu îi putea oferi micuţei nimic, că nu era - probabil - în stare să ofere tandreţe nimănui! Trebuia să facă CEVA. Ceru sfaturi unui doctor veterinar, apelă la cunoştinţe, dar toţi îi spuseră la fel: siamezele sunt avide de dragoste, vor să le dai lor toată atenţia, sunt chiar geloase, nu împart cu nici un  străin dragostea care li se cuvine. Ziaristei îi veni la un moment dat chiar ideea de a angaja pe cineva care să mângâie - din dragoste! - pisica. Se gândi mult dacă s-o facă atunci când, corectând o pagină de ziar, dădu peste un anunţ: o elevă care avea nevoie de gazdă pentru o lună. O lună nu era atât de mult încât să nu poţi suporta pe cineva, chiar şi de acelaşi sex, iar o elevă putea fi mai uşor de disciplinat. Şi, ceea ce era mai important, o copiliţă trebuie să iubească în mod natural animalele, deci şi pisicile. Sună la numărul anunţat în ziar chiar în acea seară, dar “fetiţa” îi propuse un târg: să-i plătească o sumă modică pentru... “adresă”: aici urma să-şi primească părinţii, atunci când veneau în vizită, fetişcana urmând să locuiasă de fapt la “prietenul” ei.

*  *  *

Senatorul Stan Stratone încă mai era cunoscut în târg drept “marele actor de comedie”. Deşi juca de zece ani în drame şi era elogiat în presă de critica - locală  pentru că era un director de teatru influent. Multe mese ale partidului de guvernământ fuseseră organizate de către talentatul director, renumit pentru glumele lui proaste cu femeile dar şi pentru fantastica dexteritate de a aduna la un loc varietăţi gastronomice, atunci când era nevoie. Minunat pentru el era că, în relaţie cu femeile, îşi savura şi singur glumele, nu-şi dădea seama niciodată când sărea peste cal, nu realiza când femeia din faţa sa, insensibilă la farmecele lui fezandate, căuta să scape de el, iar în politică repeta, cu memoria sa de elefant al scenei, cu mare exactitate, câte un calambur auzit de la locotenenţii de rang doi şi trei ai şefului partidului.

De o lună, senatorul îşi cumpărase o pisică siameză. I se spusese că aşa ceva cadrează cu noua funcţie, până ce relaţiile de parlamentar îi vor permite un şperţ potrivit unei maşini de lux cu şofer. Admirând exemplarul splendid, cu patru picioruşe parcă înmănuşate în catifea, Stratone nu putea înţelege cum de un

animal atât de fin refuză să stea “ţeapăn” în vitrină. Gheare, miorlăituri, păr peste tot şi, colac peste pupăză, Stanley - cum îl alinta nevasta pe domnul senator - observă prea târziu că “pisica” lui este dotată, la umbra cozii, cu două obiective simetrice şi rotunde care nu au ce căuta în panoplia unei femele! Observă, din păcate, acest lucru, după ce Chopin (spuneţi-i Şo-Pin, cum îi spune şi “Stanley” Stratone!) îşi înseamnă spaţiul propriu prin jeturi mici dar puturoase, menite să alunge duşmanii patrupezi şi să anunţe pisicuţelor, virgine sau deja mame de o legislatură sau două, că aici locuieşte un bărbat! Bineînţeles, Chopin nu se gândea prin această mândră titulatură - “bărbat” - la Stan-Ley, ci la el însuşi.

Gândul ghilotinei fu repede îndepărtat de lângă reprezentantul judeţului. Un motan“fără” poate duce cu gândul la un parlamentar mai puţin potent... politic. Fu sfătuit deci de experţii partidului să găsească repede o “mireasă” pentru micuţul siamez. “Când vă trebuie?”, întrebă în şoaptă şoferul senatorului. “Ieri!”, veni răspunsul. Şoferul domnului Stan, ca să fim drepţi, servea de fapt deocamdată, cu rândul, la un senator şi un deputat: şi aşa vin ăştia rar prin provincie, mai mult n-o să fie nevoie de maşină la partid, decât pentru secretară - i s-a spus.

Căutarea se făcu după un plan bine studiat, se făcură câteva cheltuieli cu un detectiv particular - “mici costuri” decontate de partid, care ţinea la “imagine”, dar nu se găsi ceva corespunzător: ori stăpânii felinei făceau parte dintr-un partid de opoziţie, ori cereau, pentru micuţul lor sacrificiu, unele avantaje... Nici fotografiile junelor îmbănite, executate cu un aparat Polaroid, nu fură pe placul senatorului. 

*  *  *

Când Nely îşi drese glasul pentru prima întrebare, senatorul era deja dres cu zeamă de varză acră. Îl durea încă tare capul şi abia aştepta să se termine corvoada interviului. Oricum, nu avea nici o părere, indiferent despre ce îl va întreba fetiţa asta care, nu-i aşa?, nu arăta deloc rău... “Ce mă fac cu Şo-Pin?”, se întreba, obsedant, proaspătul senator, adulmecând din când în când, jenat, de teamă ca hainele lui să nu fie îmbâcsite deja cu duhoarea de proprietar a micii feline.

- Cum comentaţi atacul deputatului Partene în chestiunea ajutoarelor sociale?, începu Nely, după ce sorbi de două ori din ceaşca cu cafea neagră. Senatorul îi făcu însă un semn, să oprească reportofonul care începuse să lucreze: reportofonul nu bea cafea, reportofonul nu este servit cu ţigări Cartier de la domnul senator. Stan ridică telefonul din furcă.

- Eşti sigur?, se lumină interlocutorul ziaristei, cu telefonul la ureche. Nely simţi că bărbatul o priveşte acum ALTFEL, adică, cu un interes sporit. Deşi nu se vedea de după birou, fata îşi trase, instinctiv, mai jos fusta scurtă, cu care obţinuse cele mai glorioase interviuri din cariera ei la radio.

- Neluţa, o tutui brusc parlamentarul, închizând preocupat telefonul. Stan se specializase în ultimii ani de după revoluţie în roluri de cuceritor. Vreau să te rog ceva personal...

Vocea secretarei, la interfon, anunţă că un ziarist de la cotidianul “Epoca” aşteaptă pe hol. Senatorul, fixând-o la fel de teribil ca o cobră căreia tocmai i-a venit prânzul - viu, desigur -  transmise că, din păcate, nu este la birou, dar că va reveni la ora paisprezece. Îşi cere scuze că l-a convocat pe ziarist, dar a intervenit o urgenţă şi, în tot cazul, va avea grijă “să se recompenseze”.

“Urgenţa” simţi că transpiră. Până acum ieşise cu bine din orice situaţii, chiar dacă politicienii sunt şi ei oameni şi în anumite momente, chiar bărbaţi. În special la câte un party prelungit apoi cu o neaoşă beţivăneală, era bine s-o ştergi la timp. Ca acum de exemplu, când era singur cu un bărbat, dincolo de o uşă bine capitonată...

- Ce-ai zice dacă... ne-am face puţin... rude?, începu mai pe departe actorul ales în Parlament de un întreg judeţ. (Bărbatul, încă “bine”, cumpăni câteva secunde surpriza ei şi continuă) Şeful meu de cabinet tocmai m-a informat că la ultima conferinţă, până să înceapă, ai spus că... ai spus că ai deţine... un exemplar (lui Stănică îi place  al dracului de mult să se exprime preţios), chiar unul preţios, de siameză. Ori, şi eu am un “flăcău” viguros, încă - ha-ha! - holtei, şi tot siamez. Înţelegi că... Nu pot să-l las să se împerecheze cu oricine. Sigur, am avut foarte multe oferte - cine nu vrea să se “încuscrească” cu un parlamentar român, şi încă din partidul nostru?! Eu am dorit însă ca “domnişoara” să fie de familie foooarte bună şi, dacă se poate, stăpânii ei să nu facă parte din nici un partid, să fie neutri; eventual să fie dintre “specialişti”... Aşa, m-am gândit la tine şi la superba ta siameză... Ei?

Nely se simţi mai întâi măgulită. Parcă vedea cum o să facă ea astăzi bancuri pe seama “înrudirii”  de acest “numărul doi” de pe lista de senatori ai partidului. Apoi avu revelaţia garsonierei transformate în maternitate, cu cinci sau şase pisoi urlând aşa cum văzuse ea că fac sugarii, toţi pisoii botoşi, cu suzete şi pamperşi caraghioşi în jurul coapselor păroase. Apoi, mai târziu, vedea tot atâtea guri de hrănit, aceleaşi mofturi ca şi la Magdalena, dar înmulţite cu cinci sau şase, o viermuială de nedescris, pisoi călcaţi din greşală, căni date de-a dura pe duşumea exact atunci când ea voia să se odihnească... Nu, nu se putea aşa ceva!, sări de-a dreptul în picioare fata.

*  *  *

- Nu, dacă l-ai refuzat ieri, mâine n-ai s-o mai faci, îi explică răbdător Stelică, redactorul de programe radio. Stanley a sunat dimineaţă pe Bizon, şi Bizonu’ a luat foc. Mie mi-a spus că ai ratat nu ştiu ce interviu.

- N-a vrut să-mi răspundă, animalul! Doar ţi-am povestit: tot timpul mi-a cerut “mâna” Magdalenei. Aş putea să-l fac praf pe post, numai dacă spun cu ce violuri de pisici se ocupă dumnealui în timpul foarte liber!

- Ba ai să-i duci pisica, chiar la cabinet, sau acasă, unde ţi-o porunci. Dacă vrei ca Bizonu’ să nu dea în foc, sacrifică dracului mâţa, sau otrăveşte-o!

- Ce legătură are Bizonu’ cu Stanley?, se miră sincer fata.

- Ce, nu ştiai?, se miră Stelică. Stănică este principalul nostru acţionar, chiar după primul an de la alegeri. Sigur, în spate este partidul lui, dar el se ia în serios. Şi partidul îl lasă să dispună de fleacuri, cum ar fi concedierea unei ziariste care nu-i cedează.

- Dar nu înţelegi? Nu PE MINE mă vrea! Dacă era pentru mine, poate STĂTEAM o dată, şi aşa cred că nu e în stare de... performanţe, dar el vrea pur şi simplu să-mi violeze pisica. Cum să-ţi spun ca să inţelegi? Se ia de cineva din familia mea, abuzând de funcţie!

- Du-te atunci la un ziar independent.

- Nu glumi!

- Nu glumesc.

- De ce te cramponezi? Omul plăteşte, zici, deranjul. În ziua aia poţi să nu stai pe acasă, paza e asigurată de “băieţi”, la o adică mâţei poţi să-i dai tranchilizante, să stea... De altfel, nu te plângeai tu că o urăşti? Că-ţi complică viaţa,  că “te sufocă”, că îţi minează munca?

- Ai dreptate, recunoscu Nely. Dar asta a fost până ieri. Acum simt că nu pot să-i fac bietei mele colege de cameră una ca asta.

- Mai gândeste-te! Materialul de azi e respins. L-a ascultat Bizonu’ - şi directorul nu ascultă niciodată...

                     *  *  *

Se împlinea o lună de când Nely reuşise sa se mute la “Independentul”  şi băieţii puseseră mână de la mână ca să sărbătorească. De altfel, la ei era mereu câte ceva de sărbătorit...

- Nely, să-ţi faci timp deseară pentru o “probă”, îşi aminti Armaşu. Ca  şef de secţie, era de treabă, nu prea “intra” în băieţi, dar toată lumea ştia că nu e bine să-l refuzi dacă se întâmpla, foarte rar, să vrea ceva. Auraş îi dădu colegei un ghiont. Lucrau amândoi la aceeaşi rubrică - rubrica mondenă - şi se înţelegeau de-acuma din priviri: “Zi că te duci!”.

- Vreau să vii deseară pe la mine, continuă şeful. Armaşu văzu zâmbetele cu subânţeles şi pricepu că-l înţeleseseră greşit. Nu, dragă, nu te supăra, eu nu umblu cu prostii, dar am un motan în călduri, şi trebuie să-l dau la pisică. Să-mi aduci deseară jigodia ta, da?

- Da’ e de rasă, şefu’?, săriră să-l măgulească băieţii, cu aerul că i-ar interesa.

- Aş, dragă, e maidanez, ca şi voi. Şi are un singur ochi, cred că l-a călcat tramvaiul...

*  *  *

Era o oboseală plăcută. O salvase pe Magdalena cu preţul... cu preţul pe care-l impusese ea, Nela! E drept, trebuise până la urmă să se culce cu Armaşu, dar obţinuse astfel altă siguranţă în ziarul ăsta prăpadit. Bărbatul, recunoscător, aruncase pe geam motanul, urându-i sa-şi caute singur “mireasă”. Nu profitase propriu zis de Nely, nici fata nu se urcase proriu zis pe Armaşu, dar până la urmă totul ieşise cu bine şi pisicuţa nu fusese chinuită de bruta cu un singur ochi, pe care ziarista şi-o imagina un cotoi pervers şi violent.

O căută din priviri pe Magdalena. Pisica torcea, pe pernuţa preferată a fetei! Şi asta nu era nimic: în jurul ei, sugând fără grija zilei de mâine şi a viitorilor motani politici sau de redacţie, patru pisicuţe abia fătate sugeau sfârcurile Magdalenei. Ziarista rămase minute bune cu mâna pe clanţă, apoi trecu în bucătărie, unde ştia ca mai are o sticlă de vodcă. Nu merită să te sinucizi, pentru nimic în lume!