De fiecare dată când Miron se mai întoarce de pe mare, bunica este pe moarte. De fiecare dată ea se preface a-l recunoaşte cu greu şi-l întreabă când are de gând să rămână şi el pe uscat, ca toţi fraţii lui normali. “Ai să vii, maică, într-o bună zi ş-ai să vorbeşti la lemn! Ai să te uiţi, mamă-dragă, la crucea de brad şi-ai să zici că nu seamănă cu mine!”, prooroceşte teatral femeia. Miron o asigură, ca de obicei, c-o să-l îngroape ea. “Bate-te peste gură, că-l mânii pe Dumnezeu!”, sare bătrâna, uitând că e pe moarte, apoi se ridică în şezut. Apoi băiatul îi pune în poală darurile: săpunuri care miros frumos (“Astea-s de mirosit, băiete, nu de spălat cu ele! Eu pot să mă lăi şi cu sopon dă rufe”), bomboane de ciocolată, bune, ca pe vremea când era ea tânără... Apoi, bătrâna întreabă:
- Ai văzut oameni pă unde-ai fost sau ai stat numai acolo pă apă?, începe baba interogatoriul.
- Am văzut, bunică, am văzut, o linişteşte Miron.
- Şi cum sunt? – îl iscodeşte bătrâna, sugând atentă miezul unei ciocolate fabricate pe-aici pe undeva: în Austria. Auzise ea de Austria. Că Austria era şi pe când era ea tânără, n-o făcuseră acu´...
- Adică, cum să fie oamenii, săracii? - se miră bărbatul, cam obosit de drumul cu vaporul şi apoi, ieri, cu avionul. Ia, cam ca şi pe la noi: două mâini, două picioare...
- Am auzit că ţin mai multe muieri! - ridică buna un deget cocârjat ca fostul Papă. Un index vigilent, cu aerul că Miron ar fi avut vreun amestec în chestia haremurilor.
- Au câte una, ca şi pe la noi. N-am fost în Arabia, am fost la Amsterdam, înţelegi?!
- N-am auzit... Pe vremea mea nu era! – suge ea ciocolata miezuită de ăia.
Miron oftează: a recunoscut apropoul.
- Nu-ţi fie teamă, băiete, că dacă te însori nu vă cad pe cap! - continuă ea tema favorită, acum fără nicio legătură cu Amsterdamul. Degeaba oftezi, nu-l slăbeşte bătrâna.
- Nu oftam, respiram şi eu aşa...
- Să nu mai respiri “aşa”, mamă! Să nu mai respiri de loc, că degeaba respiri singur, dacă nu te-nsori şi tu ca fraţii tăi! Şi să-ţi ţii o singură femee, cum fac oamenii, şi p-ormă să mă duci să mă laşi la azil! Că toţi fraţii tăi s-au însurat... parcă...
Plânge.
- Of, of, of! Parcă numai matale ai optzeci şi opt de ani! Taaare mai eşti rea: ştii bine că nu te duce nimeni la azil!
- Şi la optzeci şi nouă tot vorbeşti de moarte, da’ tot nu vrei să mai mori! Sau tu vrei să mor, mamă?
- Nu vreau, nu mai vorbi prostii! - se cam supără Miron.
Bătrâna plânge totuşi - asta o mai linişteşte, că de râs ca proasta s-a săturat, de ani de zile. Apoi uită de ce plânge. Miron oftează iar, dar încet, să nu-l audă ea. “Tare mai e bătrână, săraca! Şi ce femeie frumoasă a fost la viaţa ei!”
- De ce n-ai scris luna trecută? Ziceai că scrii şi n-ai scris! - îşi aminti bunica să-l mai judece.
- Păi, am plecat brusc de la Amsterdam şi n-am avut unde să pun scrisorile.
- Aha, nu v-au dat păgânii ăia voie să scriţi acasă!
- Nu, a trebuit să plecăm mai repede, să descărcăm din marfă şi în America.
Bătrâna dă din cap şi se pare că a înţeles. Dar tot mai are ea un rest de curiozitate.
- Ei, ăia acolo, prin America, ăia ştie româneşte? Sau or fi păgâni?
- Da´ de unde păgâni? - se amuză pentru prima dată Miron. Acolo vorbesc cu toţi englezeşte.
Mama-mare îşi face cruce: “Ptiu, Doamne-iartă-mă, ce vremuri mai trăim!”
- Săracii - se gândeşte acum cu vorbe bătrâna - tre’ să le vină greu tare... E greu tare să nu ştii limba ta!
- Păi, bunică, râde pe faţă omul, păi limba lor e exact engleza, c-ai văzut doar la televizor... la film... Ăia, la film, ai văzut, în englezeşte se înţeleg, nu în româneşte.
- Da, admite bunica, da’ la televizor scrie! Ia nu-ţi mai bate tu joc de-o biată bătrână, că într-o bună zi ai să vorbeşti la lemn, bătu-te-ar cu floare Dumnezeu!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu