Cansado

Vinul Sfintei noastre Fecioare

 

"Call me Ishmael" – îi spuse sir Marechal nostromului, care nici nu-l băgă în seamă. Englezoiul ăsta surghiunit se punea iar bine cu toată lumea, dar pentru echipajul papistaş rămânea un afurisit de răucredincios… Sir Marechal ieşise pe punte într-un moment cu totul nepotrivit, căutând tovarăş pentru afurisita lui de băutură englezească. Dar nostromul Manuel se întoarse chiar acum spre orizont (orizontul îi împresura aici, pe ocean, de jur împrejur!) şi atunci VĂZU! „Nostra Senora de los angeles!”, mai apucă să strige. Furtuna tocmai cădea ca satârul unui maur uriaş peste o coajă veche de ou! Valul era înalt cât cinci sau şase galere puse una peste alta deasupra lor! Iar o galeră, toată lumea ştie, se ridică de felul său înalt din apă, întocmai cât zidul unei mari cetăţi, cum nu prea se mai ridică astăzi! Comandantul îşi făcu acum încet crucile rostuite în astfel de prilejuri: dumnealor, rugăciunile potrivite, îl scoseseră, se ştie, întotdeauna din belele, chiar şi cumpene mai mari. E drept, îl ajutaseră până acum numai pe uscat… Dar grija căpitanului nu stătea acum la greementul prea încărcat de velele care ar fi trebuit coborâte de mult. Nu, singura sa grijă era încărcătura pe care o avea la bord – cele nouăzeci şi trei de butoaie mari de vin nou de Madeira: în vechiul jurnal de bord nu scria că VA FI furtună!

Acum doi ani, tot nouăzeci şi trei de butoaie cu vin auriu cumpărat din insula Medeira luaseră calea Tangerului, la bordul altei corăbii, acum eşuată oareunde pe ţărmul Algerului. Se ştia însă, după jurnalul de bord salvat şi înmânat notabilităţilor burgului, ce se petrecuse întocmai, zi de zi, chiar ceas de ceas, acum doi ani… Atunci, pe drumul de apă spre Tanger, îi abătuseră demonii beţi ai furtunii, îi târâseră trei zile printre dinţii stricaţi ai unui ţărm pietros, apoi printre ape adânci, dar viclene. Trecu aşa o săptămână, timp în care se rugaseră mereu Fecioarei să se îndure şi de pânzele corăbiei lor. Nu curgea vântul, nu bâjbâia briza, până şi nisipul adunat pe copastie cădea prea încet înapoi dacă-l aruncai spre cer…  După asemenea rugăciuni, calmul fu întrerupt apoi de o briză plăcută, dar potrivnică lor, care-i şi înturnă puţin. Şi apoi urmă iar o scurtă zi vântoasă, şi în sfârşit o noapte cu toate vânturile cucernice, împingându-i adică spre coasta maură, dar şi trei alte blestemate de zile seci, apoi. Şi iar se rugaseră şi se rugaseră şi se tot rugaseră, cu ochii la Cer: totul era trecut întocmai în jurnal şi trebuia repetat acum cu sfinţenie – adică anume câte zile în vânt, câte în calm şi câte în furtună trebuie să fie, ce rugăciuni şi când să fie spuse şi când murmurate,  unde trebuie să se lase deznădejdii şi unde să ofteze cu ceva speranţă, când să pregătească barca, chipurile anume ca pentru a părăsi corabia închinată  valului şi unde să ţină un toast… Câte de toate trebuia adică făcute pentru ca vinul lor să iasă întocmai cu cel vechi de doi ani… Căpitanul şi pilotul citiseră în jurnal: când în sfârşit corabia aceeea ajunsese la păgânii cei păcătoşi din Tanger, care pofteau vinuri, împotriva învăţăturilor lui Allah al lor care, zice-se, este doar unul, vinul se făcuse gros ca braga şi în doar câteva zile corabia fu întoarsă înapoi fără plată, cu toate  budanele izgonite. Pe bună dreptate: zeama aia nu avea nici gust, nici culoare, nici aromă, nici damf de vin! Butoaiele, cetluite, cu vinul, între timp şi mai gros,  se întorseseră la Cadiz. Vinul fu totuşi vândut spaniolilor de rând pe mai nimic. Dar, curios lucru, deveni foarte repede grozav de râvnit şi de lumea bună: miere era au vin? Poate căldura sau poate furtunile sau poate sarea aerului de mare sau poate rugăciunile ori deznădejdea lor fără margini, ca marea, ci poate toate la un loc făcuseră din el o licoare mai râvnită decât cea popească adusă de căpitanii greci expre de la Muntele Athos! Anul trecut vinul acela gros se isprăvise însă, iar acum negustorii îi tocmiseră tocmai pre ei să le aducă iar altul, adică, să le meşterească,  „vinaţ din cel nou de Madeira”. Da´ cum anume să-l facă tocmai ei, corăbieri fiind iară nu podgoreni?, întrebă mai întâi, fireşte, don Fernando, comandantul corabiei „Urca de Lima”, căruia de atunci şi copiii aveau să-i tot zică „Don Fernando de Madeira”. Primarele cu ditai colanul la gât şi consilierii săi cu mănuşi nepăsătoare şi bonete fără griji nu se opriseră din îndemn, luminându-l pe don Fernando şi pe secundul său tăcut ca o fecioară.  „Oameni buni – spusese atunci mai-marele oraşului, vă dăm butoaiele cu bunul vinul nostru cumpărat din Madeira, curat ca toate vinurile cinstite. În vechiul jurnal scrie în amănunt cum să-l faceţi pe cel nou la fel cu ăl vechiu: gros ca untdelemnul, auriu ca mierea, parfumat ca rozele din Cireşar…” Primarul îşi şi lingea de-acum buzele grase cu gândul la vinul care va veni!

Şi, de două luni bune, corăbierii  aceştia nu căutaseră la malul mediteran decât locuri cu calm acolo unde în vechiul jurnal scria că nu bătuse neam de vânt acum două veri, apoi fugăreau copiii nevăzuţi ai vântului ca să intre cu ei în furtună tot aşa cum se petrecuse îndărăt cu doi ani. Iar dacă nu era vânt defel, legănau atunci trudnic butile uriaşe pe sub punte, urmând jurnalul pilotului care scrisese atunci furtuna care acum nu mai era… Şi se rugau cu disperare anume acolo din zi şi din lună unde era consemnat că se rugaseră şi ceilalţi pentru vânt bun. Sau mulţumeau Cerului acolo unde mulţumiseră şi ceilalţi, cu toate că vântul nu venise acum de sus, ci din trudnica rostogolire a poloboacelor…

Ziua începuse bine azi: era linişte şi în jurnalul vechi scria: „Nicio adiere. Ne rugăm.” Ce căuta dară furtuna aceasta a lui Belzebut şi a lui Şeitan cel al păgânilor anume peste vinul lor?! Căpitanul, don Fernando, îl apucă pe nostrom de umăr, ca să se facă auzit: „Şi ce ne facem, omule?!” „Să ne rugăm, senor, ne rugăm!” – veni singurul răspuns, scris de altfel şi în jurnalul vechi…