Bărbați străini!, Moștenirea, Calul de dar..., Tata are gust bun! (Cansado)

Bărbaţi străini!

“Stăpână, nu se cade!” spuse camerista, Eliviria, şi dona Isabela de Malajunction abia de avu timp să ia seama şi să-şi ascundă iute botinele, pe care le ridică atât cât să nimerească buzunarul dinlăuntru al fustei de tafta: să nu se vadă, ferit-a Dumneteu, picioruşele! Rochia neagră, aşa cum se cuvine, foşni însă cum nu se cuvine, neruşinat, mătăsos. Corsajul strâmt era închis în bumbi până la gâtul neatins niciodată, Doamne-fereşte, de soare, iar umerii cusuţi, largi, de luptător, din suluri vătuite, nu-i ascundeau fragilitatea. De dedesuptul fustei, cercurile de lemn  zăngăniră uşor peste juponul aspru, din păr de cal. Mantoul larg, vişiniu, o făcea să asude în acea zi de iulie. Dar ea alesese să-i primească chiar acum pe aceşti oameni streini, cu toate că îi putea chema şi mai încolo,în faptul serii, pe răcoare. Acum însă, lucru nepotrivit, străinii erau primiţi chiar în lipsa domniei sale don Alfonso Xavier de Maljunction, soţul, domnul şi stăpânul! Străini în casă! Şi încă «acei» oameni ai mărilor, cine ştie cât marinari şi cât piraţi… Elviria o rugase, plânsese, invocase pe Sfânta Fecioară şi pe Sfântul Miguel, sfântul ei preferat, să amâne, poate că don Alfonso era chiar acum pe drum, întotdeauna era joia pe un drum,  dar stăpâna îi poruncise s-o îmbrace! «Tocmai de San Miguel e vorba, prostuţo!» – îi răspunse dona Isabela. «Hai, cheamă-i odată pe indendent şi pe domnul Rossini, cei mai de încredere, ca să nu zicem că primim singure străinii. Uite, pun vălul cel des! Nu, nu trebuie mare protocol, să vină domnii aceştia de neam prost în sala cea mică!» Fata se cutremură: dacă tocmai acest Rossini, dubios vânzător de piei de gâscă şi de pene de vulpe, i-o şopti ceva stăpânului?! Sau poate chiar stăpâna îl cheamă ca să vadă cu ochii lui că va fi o întâlnire întocmai cuviincioasă?

Jupân Manuel, nostromul care cobora de pe corabie şi în zilele de post, abia îşi opri un şuierat: contesa ar fi valorat cel puţin o mie de reali, dacă ar fi vândut-o turcilor anume aşa cum era acum, aşa îmbrăcată, fie şi cu văl!  Încercă să-şi dea seama dacă doamna avea… nuci de cocos sau merişoare pitite sub piepţii rochiei: ca toate bunele doamne, Isabela îşi ţinea sânii striviţi de corsajul  bine strâns în şireturi – abia putea răsufla şi Elviria avea pregătită anume o sticluţă cu săruri, pentru caz de leşin sau pentru când doamna se prefăcea indispusă ca să scape de dorinţele nesăbuite ale stăpânului. Doamna nu era o femeie fricoasă, nu leşina uşor, însă corsajul, încă nou, o chinuia cumplit, ca plin de diavoli mici, mai ales în partea de lemn de cireş, din faţă, care se termina ascuţit undeva în preajma ruşinii femeieşti. Balenele din fildeş îi făcuseră chiar răni lungi...

Căpitanul de pe „Urca de Lima”, don Fernando Mendoza, sfios cu doamnele, nu ştia dacă se cuvine să facă o plecăciune simplă mare sau trei plecăciuni întortochiate mai mici: „Senora, l-am găsit pe San Miguel, nava repauzatului dumneatale tătâne.”   „Repauzatul?!”, strigă necuvenit de tare contesa, fără semne de lacrimă-n glas. Camerista înţelese abia acum ce era cu acel San Miguel.  Eliviria scoase sărurile. Nu fu  însă nevoie…

Moştenirea

Dacă nostromul era  îmbrăcat cam ca un grăjdar, căpitanul de pe „Urca de Lima”, don Fernando Mendoza, încerca să nu se împiedice în mantia prea nouă. Purta pantaloni bufanţi cu panglici de mătase, ca tinereii, vestă lucioasă, închisă până la barba ascuţită, ba şi spadă! Şi chiar se spălase înainte de a schimba cămaşa, obicei destul de curios pentru un om cu scaun la cap care nu prea coboară pe ţărm… Manuel, şeful de echipaj, se piti în spatele comandantului său. Nostromul purta un surtuc vechi, ros, şi pantaloni strâmţi ca de condotier, din piele, cu punga-supensor din faţa bărbăţiei prinsă din greu în baierele sale: ca şi mercenarii, obişnuia să-şi ţină acolo, ca-n faşă, dublonii câştigaţi în călătorie, ceea ce dădea şi imaginea vârtoşeniei sale… în mai multe feluri! 

Servitoarea pufnea încă: în absenţa stăpânului, nu făcea să primeşti bărbaţi străini! Domnul Rossini apăru însă atunci, gâfâind, completând fericit mica suită de primire a donei Isabella. Puteau începe deci…

„Întreabă-i pe prea-cinstiţii domni de ce au cerut să stea acum de vorbă cu mine! Nu cunosc niciun San Miguel, în afară de bunul nostru sfânt”, îi şopti doamna lui Rossini. Vicleanul om de încredere al contelui  de Maljunction şi om cam la toate se răsuci spre străini şi îşi drese tacticos glasul. „Pot a şti care anume este pricina venirii domniilor voastre?” – întrebă însă însuşi contesa, fără a-l mai aştepta pe domnul Rossini să-şi aleagă cuvintele oficiale. „Mărită şi strălucită – spuse căpitanul Mendoza – avem onoarea de a fi executorii, ca să spun aşa, ai testamentul nescris al excelenţei sale tătucului domniei voastre.”  „Ei spun că sunt executorii…”, începu Rossini să-i zică, dar doamna îl opri: auzea ea şi singură! „Testament? Şi ce-am primit oare? Şi unde este el acest lucru moştenit?” Rossini băgă de seamă că doamna nu avusese niciun tremur în glas la vestea morţii tatălui domniei sale, dar întreba grabnic despre câştig.  Contesa visa însă: poate că în sfârşit va avea pe mână destui bani pentru a nu mai face sluj în faţa nesăţiosului conte pentru fiecare bob de argint viu cumpărat pentru sulimanuri, pentru fiecare linguriţă de pudră, pentru carmin, pentru parfumuri, pentru (asta nu ştia domnul!) cărţi aventuroase, cu spadasini şi corăbieri viteji precum sunt în cărţi? Îşi aminti însă că trebuia să sufere: „Tata, mort?!”, spuse oarecum neatent şi, vădit,  nu aşteptă răspunsul: „Nu puteaţi aştepta până la ora de primire?! Domnul Rossini v-ar fi desluşit… Nu eu, ci soţul meu trebuie să ia în primire orice-aţi fi adus!”  Nostromul crezu că se cuvine să-l ajute pe căpitan, care-şi pierduse cumpătul văzând că sunt trataţi ca nişte cerşetori, ba chiar ca nişte milogi străini: „LUCRUL acela este la cheu, scumpiţă galeşă doamnă, odorul ochilor noştri! Dumnezeu a avut bunăvoinţa să ni-l scoată în cale şi noi doar a trebuit să ne chinuim ca să-l aducem aici întreg moştenitoarei de drept.”  „Şi cu prea mare primejdie şi osteneală şi cu zăbava trebilor noastre abia am isprăvit această sarcină”, aburcă pe dealul desluşirilor şi căpitanul. „Dar bine, oameni buni, ce, ce anume aţi adus domniei mele?”, strigă ea nerăbdătoare. „Un galion, cuconiţă”,  desluşi Manuel. „Unu´ mort.”

Calul de dar…

„O galeră? Dar ce Dumnezeu însemnează <<o galeră>>?” – se miră doamna.  Don Fernando, căpitanul de pe „Urca de Lima”, îşi făcu o cruce cu limba: muierea asta bogată nu ştia nici măcar ce naiba este o blestemată de galeră! Aici, la Cadiz, în măreţul nostru port! „Doamnă, n-a spus galeră, ci galion. E o corabie mare, înaltă cam cât o clopotniţă, coniţă -  desluşi nostromul. Păi – continuă el – are şi pânze. Ălea mai vechi aveau şi vreo două sute de locuri de vâslaşi, dacă robii sunt voinici, proaspeţi şi pui numa´ cinci la o ramă…”  „Şi ce însemnează ramă?” – mai întrebă doamna.  „E adică o vâslă lungă-lungă, de fo cinşpe picioare – lungă cam cât patru inşi puşi unu´ în prelungirea ăluilalt.” Şi se uită la Rossini şi la intendent, ambii nu din cale afară de falnici… Căpitanul tuşi: „Să revenim dară la ale noastre. Prea-cinstită domniţă, senora, noi am pierdut, găsind galionul ista, niscai parale. Că când a apărut el, aşa, preste noi, după ce s-a rupt din senin acea furtună, am crezut chiar că-i una din corăbiile ălea putrede, scufundate cândva de diavoli, care strălucesc noaptea ca puzderia de pe comoară, epave vii care plutesc fără hodină, mânuite de suflete pierdute…”  „Eu chiar am văzut una, coniţă! De atunci îmi stă păru´ măciucă!” – vorbi neîntrebat şeful de echipaj.  „N-am înţeles deloc despre ce anume voroviţi!”, se supără stăpâna: „E moştenire au nu e moştenire?”  „Păi – îndrăzni căpitanul, făcând o plecăciune caraghioasă – am vrut să scăpăm noi de galionul ăsta, da´ n-a vrut Atotputernicul: s-atot ţinut după noi şi atunci am legat-ola pupa noastră... Cu toate că epava ne-a încurcat când am legat-o în urma noastră: doară noi trebuia să facem la bord vinul de Madeira, după o reţetă anume, nu are rost să spun acu´ că-i tainică…” „E tainică!”, ridică anume un deget în sus Manuel, nostromul. „Am vrut şi s-o scufundăm, da´ ce să vezi – continuă căpitanul – la bord, când am cercetat, am găsit un jumătate-om-jumătate bestie! Un animal sălbatic, ce mai, o fiară! Nici cu binele şi nici cu sfânta bătaie n-a vrut acela să ne spuie ceva…„  „Ştiţi, ticălosul acela de Santiago, zis Maldito…” Rossini se încruntă: „Domnule, vorbeşte cuviincios în faţa unei înalte feţe de doamnă!”  Nostromul tăcu, dar comandantul se grăbi să isprăvească odată: „Deci am numit arătarea Maldito – iertaţi vorba proastă,  <<Blestematul>>… Dar a doua zi am văzut că fiara avea şi clipe întregi de trezie, când ne vorbea blând precum un cucernic părinte, când parcă îşi mai amintea... Altfel aşa, plin de laţe şi murdărie, nici nu părea să ne ştie limba. Şi, pe când îl împungeam noi cu o scărpinătoare de perucă rămasă de la un blestemat de ingles, numai ce ne zice animalul: <<Bunilor senori, hă, aiasta-i corabia lu´ senor Callodor de Fardosa! Eu sunt zălogul!>>. Iar don Callodor a fost, nu-i aşa,  tătânele mneatale, senora, aşa că noi n-am putut să mai scufundăm corabia ştiindu-i stăpânul şi v-am adus galionul, întocmai aşa cum l-am găsit.” Nostromul îndrăzni acum să pună naibii cărţile pe masă: „Iar găsitorului i se dă un dar…”  Dona Isabella scăpă printre dinţi: „Ăştia vor bani! Şi ce să fac eu cu o corabie?! Şi încă, se vede, o epavă…”

Tata are gust bun!

Domnul Rossini se aplecă la urechea donei Isabella: „Stăpână, corabia aceasta aducea aur, argint şi porţelan! Se poate să se ştie ce s-a întâmplat cu ele…”  Dona Isabela se încruntă: „Şi ce anume s-a întâmplat cu încărcătura, ştiţi domniile voastre?” Comandantul se însufleţi: „Senora, ştiţi bine că galera tatălui domniei voastre plutea  cu cinste parte din cele două flote ale Indiilor de Vest ce-au pierit cu totul,  două toamne să tot fie de atunci. De aceea am şi crezut întâi că am avea în faţă o corabie-fantomă. Dară ne-am încredinţat că este anume cea corabie, doar că-i cam putredă şi catargele or să cază ele singure… Am aflat de la acea fiară găsită la bord…”  „Maldito, ăl cu minţile rătăcite”, punctă nostromul. „Bietul Maldito are uneori chiar ceasuri întregi când chiar înţelegi ce spune, când nu tace ca un mort sau nu-şi face rău sie însuşi. Într-o noapte, cu privirea aşa  limpede de ziceai că luminează, ne-a povestit că, şubrezită de furtună, corabia tot a trecut Atlanticul, dusă de curent. Luând apă, echipajul a părăsit puntea în singura barcă rămasă după teribila vâltoare. Înainte s-a tras la sorţi: cine n-a avut loc în bărci a cerut să i se facă felul cu jungherul. Cu toţii erau istoviţi: cei care plecau i-au rugat pe cei norocoşi, care scăpau de istov, să stea cât mai aproape de copastie, să poată fi aruncaţi mai uşor…„  „Istoviţi-istoviţi, da´ tot au cărat în barca aia cuferele cu odoare de aur! Iar argintul l-au aruncat bezmeticii peste bord!” – strigă deznădăjduit nostromul. „Doar că acest om cu minţi puţine, căruia noi îi spunem noi Maldito, n-a vrut nici să plece, nici să i se curme viaţa. Iar noi l-am găsit sălbăticit, flămând şi mort de sete că începuse să-şi roadă venele pentru a-şi bea singur sângele… În rest e credincios stăpânului repauzat, n-a părăsit nava nici când am legat-o: mde, câtă vreme e măcar un suflet la bord, o corabie nu poate fi scufundată, nici stăpânită, aşa că v-am adus-o, iată, senora. Milostiviţi-vă dară pentru osteneala noastră şi paguba noastră, cât de cât…”

Nu era deci niciun câştig: o epavă! „Mai trebuie să plătiţi pentru folosul schelei, cât stă în port!”, o preveni Rossini. „Dar tatăl meu? El i-a condus pe bicisnicii care au părăsit corabia?” – întrebă doamna, gândindu-se că poate comoara - şi tatăl său pe care şi-l mai amintea ca printr-un abur - scăpaseră. Căpitanul dădu însă trist din cap: „Nu, senora. Tatăl dumneavoastră odihnea deja în coşciug, chiar de după plecarea de la Veracruz: umpluseră racla cu rom, să-i păstreze mai bine trupul.”  „Păcat că blestemaţii au dat cep şi-au băut aproape tot romu´”, completă nefericit nostromul. „Se cuvine deci să-i facem funeralii cu multă tămâie, să nu se simtă damful în sfânta biserică”, şopti contesa. Nostromul auzi însă şi rânji pentru prima oară încurcat: „Păi, nu se prea mai poate, senora. L-a mâncat mai pe tot Maldito... Că din ce, Doamne-iartă-mă, era să trăiască jivina pe mare?!”