Cum se vorbeşte cu folos între bărbat şi femeie
„Bunicul dumneavoastră a fost adus cum se cade, într-o raclă solidă, plină cu rom, dar a trebuit să-i facem înmormântarea pe mare, cu lespede de apă – ce-a mai rămas nemâncat din domnia sa”, scurtă povestea comandantul… „Nici nu se cuvine dară noi, de aici, să judecăm lucrurile de pe Mare, unde viaţa şi moartea au alt preţ şi altă cădere. Preţul nostru, senora, este unul drept: nu vă cerem plată pentru întreaga moştenire adusă cu atâta trudă, ci pentru paguba pe care acea moştenire a domniei voastre ne-a pricinuit-o, venind cu putere peste noi…”
Căpitanul Mendoza pretinsese doar uşure compensaţii pentru cei aproape doi coţi de scândură bună şi cele opt butoaie fărâmate – cu martori! – atunci când corabia-fantomă apăruse din nimic, împovărată cu scoici ca un fund de mare, şi li se înfipsese învârtoşit în bordaj.
Însă dona Isabella nu putea decât să-i amâne până la revenirea lui don Alfonso de Maljunction, soţul şi stăpânul dumisale. Contele lipsea, ca de obicei, şi până cine ştie când… Când se întoarse, peste trei zile (căpitanul îl trimisese între timp pe nostrom de opt ori să întrebe sau ăla se înnădise pe la bucătării), stăpânul află mai întâi totul de la Rossini, sluga credincioasă a Isabellei: „Epava e numai bună de pus pe foc – aţi putea s-o împărţiţi săracilor”, îi şopti genovezul.
Contesa îşi întâmpinase soţul, ca niciodată, surâzătoare, îmbrăcată în velur. Deşi el nu putea vedea şi asta nu s-ar cădea să se vază nici dacă ar fi fost numai ei doi pe o insulă deşartă, ea purta pe dedesupt, puţin speriată de îndrăzneală, culottes frânceşti, lungi până aproape de genunchi… Contele se încruntă atunci când observă că un bumb nărăvaş se descheiase, lăsând să se vadă o umbră din gâtul Isabellei. Doamna îşi luă seama, duse şervetul la gât să ascundă ruşinea şi reuşi să repare frivolitatea. Bine că nu văzuseră slugile! Sau văzuseră?
Ea vorbi apoi, repede, tot timpul mesei, chiar dacă între ei era o tăblie lungă cât puntea unei corăbioare şi trebuia să nu dea cumva impresia, Doamne-fereşte, că ar striga la domnul său. Se discută mult despre vreme. Prin uşile şi ferestrele închise nici nu se putea şti dacă afară era vară sau iarnă. „Ai putea să pregăteşti iatacul?” – spuse deodată contele, iar camerista Elviria se plecă supusă. Nu putea fi vorba deci despre apartamentul contelui, curăţat şi abia inspectat de Excelenţa Sa. Ca de obicei atunci când contele uza de dreptul matrimonial al stăpânului, cuvintele erau mereu aceleaşi: „Ai putea să pregăteşti iatacul?” Iatacul contesei… Şi poate că venise într-adevăr seara, căci Elviria duse imediat în iatacul stăpânei două sfeşnice mari, dar aprinse numai câte o lumânare din fiecare şi le aşeză după perdea. „Ajută-mă să scot acest verdugo blestemat, toanto!”, îi ceru stăpâna în acelaşi timp, cu asprime care nu era adresată fetei. Stăpâna, care se pregătea...
Elviria o putea preţui mai bine din priviri pe stăpână, atunci când Isabela făcea, sâmbăta, baie, îmbrăcată doar cu o cămaşă lungă din in, care, udă, se lipea fermecător de unele forme ghicite: era încă frumoasă. Încă… Elviria îi puse pe marginea baldachinului acea piesă de lenjerie în aparenţă pură ca o faţă de masă mănăstirească. Pătratul din pânză de Damasc avea însă chiar la mijloc o despicătură spurcată, chiar dacă înconjurată de arabescuri dumnezeiesc brodate. Cu flori şi cu îngeraşi nepăsători. Între stăpân şi stăpână, dacă se vor apropria, totuşi, în acea noapte, va sta, neprihănit, doar acel petec de pânză. Iar dacă stăpânul va avea din nou osteneală şi nu va găsi singur drumul spre cetatea deschisă, Elviria aştepta gata, alături. Ca să-i stingă poftele şi să-i povestească apoi, a doua oară, tihnit, că familia Maljunction a primit moştenire un biet galion…
Negustoriile contelui de Maljunction
Într-adevăr, Elviria rămase să aline peste noapte arşiţa stăpânului, mai mult înfierbântat decât stins de stăpână – el pretindea, faţă de prietenul La Fete, că “în iatacul donei Isabela nici nu poţi răsufla, nu intră boare, nu simţi mirosul întunecat mării, ţi se opreşte inima!” Dar oare ce bărbat ar recunoaşte oarece nepotriviri pentru care vinovăţia poate fi şi a sa? Camerista Elviria îndrăzni să-i povestească abia dimineaţă stăpânului ceea ce domnia sa aflase deja de la linguşitorul Rossini: stăpâna moşenise „San Miguel”, corabia tatălui dumneaei, repauzatul senor Callodor de Fardosa. „Acela” - spusese camerista, încet. În casa contelui de Maljunction nu se vorbea despre tatăl donei Isabella decât cu “acela”. Stăpânul nu putea uita afrontul de a nu primi toată zestrea promisă. Era vorba despe un cufăr cu chihlimbar, două de argint, un sipeţel cu statui de jad, dar mai ales despre cei şase cai arabi pe care bătrânul don Callodor, negustor bogat dar făr´ de rang, nu-i avusese niciodată cu adevărat. Nici nu se născuseră, dar don Alfonso Xavier de Maljunction îi visa noapte de noapte! Aşa era domnia sa, îi plăceau caii şi femeile – mai ales caii... Cel puţin aşa spunea dumnealui…
În sfârşit, le intrase o avere în casă? Nu, nici acum! Stafia bătrânului negustor a cărui fiică primise titlul de contesă pe degeaba îi ofensa şi acum, dăruindu-le o epavă blestemată pentru andocarea căruia trebuia să mai şi plătească! Plus cele opt butoaie de Madeira stricate, pe care le pretindea căpitanul de pe „Urca de Lima”. Şi care, desigur, va umple acum lumea întreagă că el, don Alfonso, contele de Maljunction, se calicise să le plătească! Dar cum să plătească el pentru mojicul de Callodor, fie el repauzat, atât cât rămăsese neînfulecat de acea fiară. Bătrânul Callador, armator păgubos al lui „San Miguel”, olandez desfânat despre care în această casă nu se pomenea decât ca despre „acela”?! „Să-i spui domnului Rossini că vom muta epava pe Docul Mort - acolo nu va trebui plătită andocarea! Şi, până acolo, «San Miguel» va fi remorcat cu bărcile tot de vajnicii corăbieri care l-au adus încoace. În schimb, matrozii vor putea desprinde pentru ei tot lemnul punţii încă neputrezit, grinzile de stejar, cuiele de fier şi cele din aramă, catargele din pin de Valahia, pentru a-şi cârpăci la nevoie propria navă sau pentru a le vinde. Restul va fi vândut pentru foc, până la linia de plutire, în folosul generoasei case de Maljunction.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu