MOTO: – Tovarăşi, zise el, iată o problemă care trebuie rezolvată. Animalele sălbatice, cum ar fi şobolanii şi iepurii de câmp – sunt ele prietenii ori duşmanii noştri? Să supunem la vot. Pun în faţa adunării această întrebare: sunt şobolanii tovarăşi?
Votul hotărî imediat, cu o majoritate covârşitoare, că şobolanii sunt tovarăşi. Numai patru dintre animale se împotriviră, cei trei câini plus pisica, descoperită, însă, mai târziu, că votase şi pro şi contra.
George ORWELL – “Animal Farm”
La marginea unui mare oraş, la capătul celui mai sărac cartier din lume, acolo unde începe câmpul cel mai pustiu dintre câmpiile cele mai pustii, umede şi reci, atât de departe de casele celorlalţi oameni, încât chiar la o palmă în spatele căsuţei sale se cască înspăimântător hăul gropii de gunoi a întregului oraş, vieţuieşte din te miri ce un om care îşi duce zilele foarte-foarte singur. Atât de singur, încât, de când nimeni nu l-a mai strigat pe numele său de familie, el însuşi l-a uitat. Nimeni nu l-a mai alintat pe numele de botez, încât nici el nu-şi mai spune de multă vreme în vreun fel. Nu trebuie însă să vă fie milă de el, câtă vreme nu-i cunoaşteţi adevărata şi tulburea sa poveste.
Rareori, atunci când omul se încumetă să-şi lase gunoaiele peste care stăpâneşte, ce încep să se adune din spatele casei sale şi pe care le supraveghează cu o curiozitate de neînţeles prin unica ferestruică a casei, şi când îşi face curaj să intre în oraş, nici măcar atunci nu se duce chiar până în centru, ci doar până la cel mai mărginaş dintre cartierele mărginaşe, de unde cumpără pâine cât să-i ajungă pentru mai multe săptămâni, plătind cu bănuţii descoperiţi, pierduţi de alţii printre gunoaie. Dar nici atunci nu-l bagă nimeni în seamă, pentru că se vede de departe cât de sărac şi zdrenţăros este, iar sărăcia are un miros pe care oamenii obişnuiţi - dar în special cei mai înstăriţi - nu-l pot suporta fără să tuşească, fără să se înece, fără să se sufoce şi fără să li se facă silă. Aşa încât, atunci când, uneori, un sărăntoc de la marginea cea mai săracă a celui mai sărac oraş din Împărăţie se aventurează pe străzile oamenilor foarte bine îmbrăcaţi, ori chiar pe străduţele oamenilor obişnuiţi - dar mai ales în calea celor care au prea mulţi bani - aceştia trec imediat pe partea cealaltă a străzilor, de parcă exact acolo ar avea treabă. Sau măcar întorc capul în altă parte, numai să nu-l mai vadă pe sărăntoc - atâta li se face rău de mila lui.
Nimeni nu bănuieşte însă că, pentru o vreme, tocmai omul acesta care păşeşte parcă oarecum cu frică printre oameni care nu-l văd şi nu-l aud, a fost omul cel mai puternic din Împărăţie. Pentru cine nu a ajuns încă acolo în excursie, vom lămuri că este vorba despre un oraş din Împărăţia Brânzei, ţara unde vacile dau atâta lapte, încât uneori şi apa râurilor are gust de zer, iar văcuţelor fruntaşe la producţia de lapte li se fac duminica dimineaţă copitele cu cremă de ghete.
Dar să vă spun acum povestea secretă a omuleţului singuratic care a fost pentru o vreme, aşa să ştiţi, Împăratul Gunoaielor din Împărăţia Brânzei. Astăzi, el stă însă singur în căsuţa sa izolată, aplecată peste Prăpastia Gunoaielor, iar căsuţa sa amărâtă este parcă la fel de curioasă ca şi stăpânul sau, privind peste Prăpastie - marea groapă de gunoaie a oraşului. Şi acum, ca şi înainte de vremelnica lui îmbogăţire, cel mai sărac om din ţinut petrece multă vreme alegând obiecte încă folositoare pentru cineva lipsit de pretenţii, dintre micile bogăţii adunate din ceea ce aruncă oamenii jos, chiar sub geamul său. El coboară în fiecare zi cât mai jos, până unde se rostogolesc pungile sau cutiile pline de mizerie pe care tot în fiecare zi, din zori şi până-n noapte, le aduc maşinile de gunoi care strâng tot ce este stricat, murdar sau nefolositor de la ceilalţi oameni, tot ce oamenii vor să uite sau doresc să ştie cât mai departe. Toată ziua se plimbă şi iar se plimbă omul cel singur printre gunoaie, dar rareori lucrurile pe care le strânge dimineaţa i se mai par seara demne de a fi duse sus, în căsuţă. Ia în schimb de fiecare dată cu el mirosul gunoaielor, cu care el s-a obişnuit, dar care îl ţine departe de orăşeni atunci când, tot mai rar, merge prin oraş. Chiar dacă dă cu mult parfum pe haine, oamenii îl simt venind de la mare distanţă şi strâmbă din nas...
Cine se pricepe la gunoaie, în special doctorii de Gunoi, care predau, la Facultate, Ştiinţa Îmblânzirii Gunoiului, ştiu că oamenii aruncă cel mai repede resturile de mâncare, dar leapădă de bunăvoie şi hainele care nu le mai vin sau sunt demodate sau sunt prea rupte ca să le mai poarte ei înşişi... Oamenii aruncă mobilă stricată sau care nu mai este în ton cu moda, aruncă farfurii şi oglinzi crăpate, care aduc ghinion, aruncă şi cadouri noi, dar primite de la persoane pe care nu le pot suferi. Aruncă uneori cărţi în care nu mai cred, sau cărţi prea vechi şi obosite, înlocuite între timp de cărţi noi, goale dar cu coperţi lucioase. Sunt aruncate fără regrete televizoare prea vechi ori prea stricate, oale sparte, ceasuri de bucătărie, cuţite rupte, linguri ruginite. Uneori, lumea aruncă un dar vechi atunci când primeşte altul nou... Dar sunt aruncate la gunoi şi scrisori de prietenie sau chiar de dragoste de la oameni care au uitat.
Omul cel singur nu ştia ce surpriză îl aştepta de fiecare dată, ce va mai găsi sau descoperi, în afară de cele câteva monezi cu care putea apoi să-şi cumpere pâine. Din care nu uita să lase câteva firimituri şi pentru şoriceii care trăiau sub căsuţă şi mişunau, ca şi el, în căutare de lucruri importante numai pentru ei, prin Prăpastia Gunoaielor.
Capitolul 1
Cum s-a întâlnit sărăntocul de gunoier cu un mic ajutor neaşteptat şi cum i-a promis Maximus, şoricelul ochelarist, că o să-l facă dintr-o dată Împărat.
Pot să vă povestesc cum a început povestea noastră, nu demult, într-o astfel de dimineaţă umedă, în timp ce în soba cârpită cu aţă ardeau duduind, cu flacără albastră, nişte legi tipărite pe hârtie bună de Guvernul care promitea că săracii o vor duce de anul viitor mult mai bine decât anul trecut - bineînţeles, dacă vor avea răbdare şi nu vor crăpa de foame până atunci.
La picioarele patului de ziare pe care se odihnea, stând într-o rână cu ochii la geam, omul cel mai singur auzi un foşnet mic-mic-mic.
- Or fi şoarecii, îşi spuse el fără să se prea mire, chiar cu glas tare, pentru că obişnuia, fiind singur, să vorbească totuşi cu cineva. Şi acel cineva era întotdeauna el însuşi!
Dar foşnetul reveni mai puternic şi, la picioarele omului, aşezându-se fără teamă, cât mai comod, pe un ziar confortabil din vara trecută, când ştirile erau ceva mai umflate, dar mai moi, acum însă un ziar cam ros de ploi, îşi făcuse apariţia un şoricel.
Nici acest lucru nu ar fi fost de mirare, pentru că şoriceii luau deseori masa în căsuţă, primind cu recunoştinţă firimiturile pe care omul le dăruia. Nu ar fi fost deci ceva de mirare, dacă şoricelul acesta grăsuţ nu ar fi fost îmbrăcat ca pentru bal, cu o haină lungă (fără nici un petec pe toată lungimea ei!) şi n-ar fi purtat ochelari rotunzi, foarte rotunzi! Cum nu se mai poartă astăzi şi în tot cazul mai rotunzi decât văzuse vreodată omul nostru.
Şi şoricelul tuşi, îşi drese glasul, îşi şterse boticul cu o batistuţă de şoricei şi începu primul conversaţia:
- Ştii, NOI ne-am gândit că ar fi bine să fii Împăratul nostru. Toţi ceilalţi oameni sunt prea ocupaţi să se gândească unde să ne mai pună capcane, cum să ne otrăvească, sau să oploşească în casă cotoii graşi, numai ca să ne pună pe noi pe fugă. Aşa că nu ne mai gândim la ei, ne gândim direct la mata şi îţi propunem deci să accepţi ca să ne fii conducător. De ani de zile te tot vedem coborând în Prăpastia Gunoaielor, căutând, alături de noi, printre resturi. Doar că ‘mneatale cauţi scrisori de dragoste rupte, în timp ce noi căutăm coji de pâine pe jumătate uscate sau felii abia muşcate de salam. Ne-am gândit deci că ne-ai putea proteja de ceilalţi oameni, ba chiar să ne asiguri puterea asupra pisicilor. În schimb...
- În schimb?..., întrebă omul, care îşi revenise repede din uimire. Ce-ar trebui să primească în schimb onorabilul Împărat al vostru? Salam puţin nemuşcat sau proaspăt aruncate coji vechi întregi de pâine?!
Şoricelul tuşi important, se mai şterse o dată la botic cu batistuţa de şoricel, îşi scoase, important, ochelarii cu sticle rotunde (mai rotunde decât văzuse omul nostru vreodată!) şi spuse rar, ca să se facă înţeles chiar şi de un om:
- NOI suntem adevăraţii stăpâni ai secretelor şi ai bogăţiilor oamenilor, numai că nu ştim ce să facem cu ele; un om ar şti, însă! Căutăm zile şi zile întregi până găsim o biată îmbucătură de caşcaval, şi aceea mucegăită, dar de prea multe ori găsim bani de aur, mici bijuterii preţioase... dar numai pentru oameni! Nouă nu ne sunt folositoare: îţi imaginezi vreun şoricel ducându-se la magazin şi cerând o bucată mare de brânză, apoi, la casa de marcat, scuzându-se: „Ştiţi, nu am mărunţiş la mine, dar vă dau în schimb o za de brăţară de argint sau un dinte de aur”?
- Mda, sună frumos, se gândi cu glas tare, ca de obicei, omul. Până acum am găsit doar un ceas argintat, dar fără maşinărie înăuntru, şi multe vase chinezeşti sau făcute din cristal scump, de Boemia, dar, uite-le: sunt toate numai cioburi! Dacă aş găsi de pildă măcar un ceas aurit, aş fi destul de bogat şi într-o zi poate că m-ar pune primar. Aşa aş putea avea grijă şi de voi, şoriceii. Vă voi putea apoi trimite zilnic, chiar aici, cutiuţe de caşcaval învelite în poleială roşie, galbenă ori albastră.
- Mai mult decât atât, continuă şoricelul, ridicând o gheruţă ca un deget, spre luare-aminte. Împăratul nostru ar fi nu numai cel mai bogat om din toate timpurile, ci şi cel mai puternic, pentru că el ar şti toate-toate-toate, absolut toate secretele din oraş - dar, ce zic eu? Toate-toate-toate secretele-secretelor din ţară şi din Lume. Nimic din ceea ce fac împăraţii, regii, preşedinţii sau generalii nu rămâne un secret pentru noi. Secretele lor extraordinare, trecute în dosare sau povestite în scrisori sau pe bileţele ajung jos, în prăpastie sau prin alte gropi de gunoi în care trăiesc fraţi de-ai noştri, şoricei. Par pe veci îngropate după ce stăpânii lor, ai secretelor, au mototolit sau chiar au rupt mărunt-mărunt hârtia pe care au fost scrise. Uite, şeful Armiei împărăteşti, generalul Credinţescu, care a scris unui văr din altă împărăţie că ar vrea, în primul concediu, să-l trădeze pe conducătorul ţării, ar da oricât să nu ducem scrisoarea la ziar (şi, aici, şoricelul bătu cu picioruşul în hârtia veche pe care stătea). În schimb, ne-ar da câţiva saci de aur, din care ţi-ai construi un palat, iar noi am mânca brânză şi salam cu măsline câţiva ani la rând! Poate că s-a răzgândit şi a rupt scrisoarea înainte să o trimită - nu contează, tot ne va da gologanii ca să nu-l pârâm! Sau, uite, un inventator care a rupt din greşeală tocmai foaia pe care scrisese formula unei mari invenţii, la care a lucrat cincizeci de ani! Ne-ar oferi chiar şi viaţa lui, numai să-i dăm înapoi formula pierdută! Am putea să-i cerem în schimb să facă invenţii şi pentru noi, ca să o ducem astfel mai bine. Să ne facă, de pildă, maşinuţe cât un pantofior, chiftele care să se umfle ca balonaşele de gumă, televizoare cât o cutie de chibrituri mici, cu prezentatori cu mustăţi, dar şi cu codiţă, tunuri care să tragă până departe cu găinaţ, bombe cu fum de ardei, sau casetofoane cât o gămălie de ac, la care să ascultăm chiţcăiala zilei. Sau, un împărat care a trimis scrisori secrete, cerând duşmanului să-l ierte, numai să nu vină cu oaste! Nu ar vrea să afle şi supuşii săi cam ce fel de împărat laş au ei. Ar putea împăratul să-l pună ministru pe cel care îi aduce acea scrisoare, pe care împăratul o credea distrusă? Ar putea! Ba s-ar putea ca într-o zi să-i lase chiar şi tronul! Multe secrete din lume au fost rupte şi aruncate la gunoi. Oamenii dorm ştiindu-le pierdute pe veci, dar şoriceii ştiu să le adune şi au răbdare să lipească la loc hârtiile rupte, oricât de mici ar fi bucăţelele şi oriunde ar fi ele duse de vânt. Aşa, avem bine păstrate secrete mari, pe care cei care le-au pierdut nu ar vrea să le ştie salvate...
- Nu este frumos să furi secretele oamenilor, spuse, stând foarte puţin pe gânduri, omul. Dar ceilalţi oameni nu mi-au făcut niciodată bine şi de foarte multe ori mi-au făcut chiar mult rău... De ce să nu fiu şi eu puţin împărat, chiar şi unul rău, decât un biet gunoier bun?
Şoricelul se plecă atunci în faţa Împăratului.
- Majestate, de îndată şoriceii domniei voastre vor întinde o masă împărătească, cu cele mai noi resturi aduse din groapă! Avem chiar şi un dop proaspăt de şampanie, încă umed, pe care, dacă nu vă este cu supărare, îl vom mirosi pe rând, dacă, aşa cum bănuiesc, îmi veţi da şi mie vreun rang pe măsura importanţei mele.
- Foarte bine. Tocmai te-am şi numit întâiul meu ministru! Dar... cum te cheamă?
- Mă numesc Maximus Quitzush şi nu altcum, Mus sau Ximuş, cum îndrăznesc încă unii să mă mai poreclescă, se înclină cu importanţă noul întâi ministru. Dar, făcând prea jos plecăciunea, ochelarii proaspătului întâi ministru căzură de pe nas. Norocul său - ochelarii cei rotunzi (n-aţi văzut niciodată ceva mai rotund decât acele lentile!) căzură pe ziarul cel moale.
Dar Împăratul se făcu că nu a observat, ba chiar se strădui să nu pufnească în râs, ca să nu se ruşineze ministrul lui chiar din prima zi, în faţa supuşilor. Care or fi fost ei nişte şoricei proşti, dar măcar erau mulţi!
După ce şoricelul se retrase ca să organizeze festinul, Împaratul ţinu în continuare un sfat de taină cu el însuşi, la care nu avu însă încredere să invite pe nimeni. De după o ceapă-de-apă, ascuns bine, Maximus auzi însă totul, pentru că miniştrii, mai ales întâii miniştri, ştiu, de, să tragă bine cu urechea, iar fostul gunoier se gândea cu glas tare, pentru că obişnuia, fiind mereu singur, să vorbească totuşi cu cineva. Şi acel cineva se întâmpla întotdeauna să fie chiar el!
- Cred că acest Mus-Ximuş, cât este el de mic, tot îi destul de deştept ca să mă înveţe cum să mă fac o vreme împărat. Oricum, nu pierd nimic, căci oricum mă plictiseam, îşi spuse gândind tare noul împărat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu