Poeme din Mezzoland

FOARTE   UNU 

Nu moare nimeni de singurătate –

uneori îţi mai cade în cap o cărămidă, o clădire, câte un oraş,

unii sunt mâncaţi de tramvai, alţii, călcaţi de tigru,

dar nimeni nu moare singur de singurătate, trebuie

să fie ajutat…

Cauţi în cutia de poştă şi în cutie nu ţi-au pus nimic,

doar scrisori rătăcite de la nimeni care se iubesc,

îţi torni un pahar într-un singur pahar, o

singură farfurie îţi împarte existenţa la unu

-          unu împărţit la unu ne dă nimic! –

noaptea încui o dată de două ori

şi le asculţi zgomotele:

pereţii sunt subţiri ca nişte şaluri de păianjen,

auzi iubirea şi glasul şi zgomotele şi tot.

Dimineaţa ai mai mult curaj,

îţi faci cafeaua – o singură ceaşcă şi

îţi treci în revistă fostele cuceriri, ştii,

primele Ea, romantismul, apoi vânătoarea

şi toate, toate celelalte.

Îţi aduci aminte unde ţi-ai pus primul sărut.

N-ai ales bine locul de temelie:

au construit deasupra un oraş!

STRICTUL NECESAR

Plouă, plouă în şir indian,

picătură după picătură,

ca un tren de marfă care

nu-şi opreşte vagoanele

înşirate în nici o staţie…

Fiecare are câte-un prieten pe undeva,

aşa că eu mă retrag cu domnul Dickens în traducere,

care zice că mi-e prieten.

Păianjenul de colţ ascultă în mijloc muzica.

Domnul Chopin se întoarce pe partea cealaltă

şi atât de frumos spune mister Charles

cum a făcut conaşul Pip carieră

ajutând un sentimental recidivist,

încât din ţăran a ajuns ca mine,

să stea în casă cu chirie

şi să admire la oraş progresul

stând de vorbă cu scriitori englezi netraduşi,

încât încep să iubesc oamenii în cantităţi mari,

încât mă înduioşez chiar şi pentru mine,

de mă îndur

să mai respir puţin  şi în interes personal,

dar numai puţin,

numai strictu’ necesar!

CÂNTICUL ANCOREI

I-am dăruit un lanţ de-aramă

cu un simbol la capul său –

o mică ancoră, uşoară,

să ne ferească de-orice rău.

Ne-am ancorat, am zis atuncea,

şi-n dragoste ne-o fi un semn…

Eu am plecat apoi în lume

pe o corabie de lemn.

Jurasem c-om iubi de-a pururi

şi că pământul e rotund…

Corabia opri în radă

şi ancora căzu la fund!

PEDEPSE EXEMPLARE

Calu-Mpăratului-i cam chior,

ploada-Mpăratului, cam şchioapă,

nu se mai găseşte strop de apă,

au ţăranii numai un picior,

Nu mai plouă nici de Sărbători,

soaţa Craiului e foarte cheală -

din atâta sfântă betegeală

vizionari trec drept nevăzători!

Se întunecă destul de des,

lupii joacă şleampăt menuete,

Gâdea scrie noaptea, pe manşete,

versuri lungi, cu dublu înţeles...

                                                                                                                                

Metrul etalon e interzis,

subversivă-i cartea de Citire,

lumea se măsoară peste fire,

strâmb, pidosnic, oblu, imprecis.

Sfinţii poartă sifilis în glas...

A ieşi din apă se învaţă

(ca uleiul bun la suprafaţă)

Adevărul, numai de e... gras!

Ne tocim de garduri şi ostreţe,

Libertatea ne-o strigăm la câini,

ne plivesc stăpânii de stăpâni

şi Pitagora e ars prin pieţe...

POVESTIND, ULISE COLINDÂND LUMEA

Într-o noapte

vântul mi-a adus

un oraş strein.

L-a aruncat pe nisip,

în ochii mei,

la picioarele porţii mele.

L-am văzut dimineaţa

şi toate străzile lui erau pline de oameni.

Şi oamenii alergau

care spre porturi,

care spre gări, unii chiar

se suiseră în avioane şi aşteptau

să încolţească,

să rămână locului,

căci oraşul va pleca!

Pisicile, câinii, precum

şi alte fiinţe-ale omului,

sătui de drum,

îşi săpau cotloane-n nisip.

-          De ce vă grăbiţi?, i-am întrebat pe acei streini.

-          Mâine va cădea aici un alt oraş…