Bunăvoinţa bunului Egyst

(Ultima noapte de război, întâia noapte de dragoste)

Ar fi preferat să facă o baie.

Agamemnon o uitase de mult pe Ifigenia. Aşa cum îşi uitase şi tinereţea. După zece ani de asediu la Troia, chinurile trebuiau răsplătite cu uitarea.  Nu se cruţase şi nu cruţase pe nimeni. Făcuse ce au vrut zeii şi Clitemnestra. Istoria nu-l va judeca, nu-i aşa? Un tată care-şi jertfise pe altar, pentru patrie, fiica. Nu înţelegea nici astăzi de ce Clitemnestra nu intervenise, ca mamă, să curme acea vărsare de sânge. Fiţe, lacrimi de ochii lumii, dar nu-l implorase pe el, în faţa celorlalţi luptători, să le arate obrazul: şi alţii aveau fiice, nu? Chiar regele trebuia să dea exemplu şi nu vreun pescar amărât ale cărui fiice mureau oricum de foame? 

   În Argos, se ştie, femeile fac politica. Dar Clitemnestra considerase că aşa îi va putea reproşa lui toată viaţa acest sacrificiu: lăsându-l pe el să decidă. Copila lor a fost cea sacrificată, iar soţul i-a plecat la război pentru o muiere oarecare! Pentru ca  regele, conducătorul aheilor - adică soţul ei! -  să nu fie arătat cu degetul. Că doar nu ea pleca la Troia, să fie iertată de laşităţile vechi prin noi acte de curaj. Ea doar  rămânea acasă, cu femeile lor, să-i aştepte ani întregi de bârfe...

  Agamemnon îşi amintea încă bine cum arăta palatul. Palatul lui – femeia lui. Dacă mai ştii intrarea în iatac, cuvintele de dezmierdare vin ele singure, spune undeva poetul. Doar ochii ei să-i recunoşti, să nu faci o confuzie penibilă, căci toate femeile arată cam la fel după zece ani de absenţă... Şi regele se gândi că, după zece ani, se prescrie orice crimă şi se cuvine deci să o ierte, în sfârşit, şi pe soaţa sa, cea care pusese interesele politice ale regatului, alianţa cetăţilor greceşti şi gurile spurcate ale femeilor cu soţii plecaţi la Troia, mai presus decât sângele fetei, carne din carnea ei! Şi, probabil, şi a lui...

    Clitemnestra îl aşteptase. O femeie care aşteaptă este o statuie expusă prea mult timp în vânt: are riduri. Chiar dacă nu le vezi, le simţi la pipăit... Regina are ticuri statuare. Se opreşte numai în anumite poziţii şi zâmbeşte ca o zeiţă, atunci când este văzută de public învelită în eşarfele ei de doliu. Care o prind bine. O zeiţă din marmură, copiată după o altă zeiţă de marmură copiată. Supuşii o adoră, pentru că ea conduce în numele lui lăudat de războinic. Şi ei speră deci, din clipă în clipă, din an în an, din secol în secol, ceva mai bun: venirea regelui. Pe care l-au uitat într-atât încât să-l iubească. Şi să-i considere revenirea providenţială.

   Şi nu e. Pentru că marele rege Agamemnon a obosit. Nu are chef să fie providenţial, nu mai are chef să fie nimic! Vrea numai să se spele. De jegul celor zece ani, de toate, de tot. Aici nu mai are de condus hoarda, pe care o hrăneşti din jaf, o pui să se caţăre pe sânge, o minţi că va intra în poveştile amărâtului ăla chior, Homer, vrăjitorul cel mincinos. Aici trebuie doar să-i înveţi pe supuşi să mănânce frumos, gândi regele. Pentru că de muncit, n-o să-i poată deprinde niciodată. Ei s-au arătat pe deplin îngrijoraţi de soarta războinicilor plecaţi la Troia şi au lăcrimat seară de seară în aceşti ani, pe umărul unui pocal mereu plin. Apoi au dormit bine. Ani la rând... Ăştia îşi aşteaptă răbdători regele, chiar şi zece ani, regele care să le aducă la nas prada războiului. Sunt cei care s-au dat betegi sau au plătit pe alţii să moară eroic în locul lor.  Pentru ei nu a fost niciun război.

   Va trebui să le cuvânte, să asculte alocuţiuni idioate, poeme despre vitejiile stăpânului. Şi, pe deasupra, va trebui să-şi facă datoria de stăpân, dar mai ales de bărbat, faţă de Clitemnestra. O, era prea mult! Şi dragostea oficială se poate prescrie, după zece ani, nu-i aşa? Dar oare o iubise pe această femeie, pe care sigur o urâse cândva, privind la ochii tot mai înceţoşaţi ai Ifigeniei?

   Acum ar fi preferat doar  să facă o baie, o baie lungă. Şi să moară. Doar nu mai avea de condus hoarda, nu?

   - Egyst, fă ceva!, îl rugă încet regele, cu lacrimi în ochi.  Fă ceva, eu nu mai sunt, se vede, cel de odinioară, şi în mod sigur nici buna Clitemnestra nu mai e ce-a fost...

   Izbucni:

   - Cine dracu´ a adus femeia asta bătrână în locul ei?! Femeia asta străină, care îmi tot spune: „Iubitul meu rege”?...

   - Regina a rămas o femeie frumoasă şi nobilă, nobile rege, răspunse Egyst cu încăpăţânare.

   Şi repetă şi tot repetă, aşa cum un dascăl încearcă să bage cu forţa adevăruri matematice străine în capul cel sec al unui plod răzgâiat, de parvenit bogat, îmbogăţit în toţi aceşti ani lungi de război în care aheii au avut o altă patrie, de campanie, sub zidurile Troiei...

   - Stând aici, zi de zi - continuă Egyst -, văzând aceeaşi mare, aceeaşi regină, noi nu observăm nicio schimbare. Clitemnestra este regina noastră!

   - Ştii ceva? - îl privi în ochi Agamemnon. Văd că o respecţi pe regina noastră. Dacă, poate, o şi iubeşti, n-ai vrea să?...

   Şi, obosit, Agamemnon îi întinse tânărului spada scurtă, grecească, tocită în carnea troienilor. Şi a troienelor, cărora obositul rege, care îşi pregătise deja o mască mortuară din cel mai curat aur furat, nu mai putuse să le mai facă nimic, decât să le ucidă cu pioşenie...