Zidiţi în ceruri

Noaptea, zânele cele mici se îmbăiază, goale, în lacul de ceară. Vârtejul translucid este cald şi moale ca laptele pentru fiinţele mici cât o frântură de clipă, dar noi simţim doar arsură, atingând din greşeală, cu buricele degetelor, ceara care se topeşte împrejurul firului ce poartă, un rug fără ofrandă, flacăra.  Un mic lac de ceară, albă sau de culoarea florilor, după cum este şi făcută lumânarea, înconjură incandescenţa şi din el dau pe dinafară lacrimi grăbite să scape din strânsoarea temeinică de dinainte... Lacrimile se sting însă pe măsură ce curg în jos pe trupul lumânării, tot mai departe de casă - de Casa Focului, până când acesta pogoară într-un târziu ca să topească şi lacrima evadată din turnul de ceară, rămasă cu uimire închegată la jumătatea drumului între flacără şi podea.

   Dar atunci când vântul stinge lumânarea, ochiul de ceară de la rădăcina flăcării îngheaţă, iar câte o zână sau două  din cele mai tinere şi prostuţe, prea bucuroase de jocul cel nou, nu ies la timp din lac, bătând des din aripile mirosind a lavandă. Şi rămân prinse, bietele, în lacul acum întărit - la fel ca musculiţele acelea întemniţate de când lumea în boabele de chihlimbar.  Rămâi atunci în întuneric, cu restul de lumânare, încă fierbinte, în mână, înconjurat de zidul fără-luminei. Om si duh, zidiţi în ceară, îngropaţi în Cer şi în ceruri...

   Cine va aprinde însă din nou lumânarea începută târziu, şi va da flacără de la flacără, într-o altă seară, va elibera şi acele zâne prea puţin cuminţi, încă nedate cu focul... Şi o să le audă, dacă va sta cu urechea pregătită foarte atent, bătaia speriată a aripilor lor, atunci când ele scapă în sfârşit, zburând speriate ca să ceară iertare mamelor îngrijorate şi să le plângă la piept, cu lacrimi mincinoase de spermanţet, jurând că nu vor mai face.

   Dar dacă le ştii secretul şi le vorbeşti frumos mai înainte de a aprinde iarăşi fitilul, poate că le  ispiteşti să se mai scalde puţin şi pentru ochii tăi în apa înşelător de adâncă şi fierbinte a lumânării, înainte de a zbura.  Ele se vor codi la început, apoi se vor răsuci încet printre valurile fierbinţi, ferindu-şi însă goliciunea de ochii oricui şi uitându-se rar la tine, cu sfială, pe sub gene, acoperindu-şi pieptul cu aripile strânse, poate tocmai pentru că ştiu că nu le poţi vedea....

   Şi mai ţine minte: dacă aprinzi o lumânare ziua nămiaza mare, o lumânare în care  mai stau încuiate sub blănuri de ceară zânele, dezvelite de lumina care coboară în jos pe fir, ca un fugar din turnul unei temniţe, atunci când lumânarea se topeşte până la capăt, atunci când nu mai rămâne nimic-nimic din feştilă şi turnul din ceară a curs ca din clepsidră Timpul, nici din trupuşorul micuţelor prinţese nu va mai trăi decât un fior de câteva clipe. De aceea, vă rog, vă rog de două şi trei ori: nu, niciodată să nu ardeţi o lumânare până la capăt! Şi, dacă ochiul vostru cuminte a văzut, niciodată lumânările nu sunt arse până la capăt. Culegătorii de mucuri strâng resturile rămase şi le retopesc, făurind alte lumânări. În care se varsă şi trupuşorul prostuţelor domniţe de ceară, care nu au avut destulă vreme să-şi lase jocul şi să zboare. Şi sunt ele bucuroase că au iarăşi şi iarăşi loc să se joace şi să danseze...

   Sigur, sunt unele zâne care înfruntă cu bună ştiinţă primejdia de a fi prinse în mici iceberguri de ceară,  pentru o altă seară promisă, la fel de fierbinte.  Şi care se lasă de bună voie îngheţate  în somnul  cerei, atunci când văd în umbra flăcării un prinţ dintre cei noi pregătindu-se să sufle, cu părere de rău, noaptea, în lumânare. Zânele acele strâng atunci bine  ochii, ca să nu simtă când li se face întuneric şi să rămână măcar cu chipul prinţului, luminat, sub pleoapele lor mici nici cât o lacrimă parfumată de gând...

   Cele mai curajoase nu se gândesc însă la prinţi pregătindu-se să lase întunericul în voia nopţii, ci la nebunia de a pluti, spre o libertate neştiută, într-o lacrimă, atunci când pe trupul lumânării curg şiruri-şiruri picăturile fierbinţi. Lacrimile care curg nu sunt ale unui ochi fericit sau intristat, sunt mici statui ale Tristeţii, îngheţate la jumătatea drumului spre pământ, pentru ca oricine să le vadă, să le pipăie şi să ştie că există în lume şi destulă durere, tristeţe, disperare, dar şi bucurie, în timp ce zânele fără minte se zbănţuie în largul lor în lacul de sus, de la poalele flăcării...

   Am întâlnit odată o zână care îşi urmase lacrima în zbor, mai departe decât celelalte lacrime prelingătoare. Picătura de ceară căzuse chiar pe vârful unei ghete ostenite. Călătorul aprinsese o lumânare, cerând puţin noroc de la Dumnezeu, înaintea unui alt drum lung şi primejdios. Călătorul porni la lung drum, curgând şi el - picătură vie de ceară în lungul drumului, mergând sub feştila soarelui şi odihnindu-se sub bătaia lunii. Uneori, atunci când soarele bătea prea tare, şi ceara de pe vârful ghetei drumeţului se mai muia puţin,  zâna, trezită doar pentru câteva clipe din somnul său de ceară, zâmbea spre Călător, spunându-şi în sinea ei că acela trebuie să fi fost unul dintre prinţii de zi.