Molia – de – sticlă

Moto: „Daca filme nu vedeam/ te iubescul nu-l ştiam...

Te priveam ş-atâta tot,/    mă priveai ş-atâta tot,

am fi râs şi am fi plâns,/  mi-ai fi spus să te ţin strâns

şi cu mine ai fi fost…   / proastă tu şi eu un prost,

anonimi şi şterşi şi mici.. /    Cum iubesc aştia pe-aici,

ar fi râs lumea de noi!”

(dintr-un poem tot de Victor Cilincă)

 

        Bă, Riri era singura din sat care-avea lanternă. În fapt nici nu era ea din sat, dumneaei era a satului doar atunci când cobora o dată-n săptămână de la Nemţii-de-sus, pentru cursul de alfabetizare. Şcoala de la noi fusese închisă prin anii 60, când cu colectiva. Că oamenii, deşi fierbinţi la miez, n-au mai vrut să lase copii, că le era ruşine să nu le dea de moştenire măcar câţiva ari – acolo, zicea nea Toare.

Riri, învăţătoarea, venea în clasa de la faţă a şcolii, cea în care nu ploua, şi aştepta acolo să vină oamenii la alfabetizare, după cum era obligaţia. Că jumătate de sat nu ştia decât cel mult să pună degetu´, nu urcase biata carte, sărăcuţa, dealu´ pân´la noi.  Numai că nu venea nimeni la tovarăşa Riri ca să înveţe carte, lumea se temea că-i ceva dureros, că te bate la palmă, te pune pe coji sau că rămâi naibii fără vlagă după ce buchiseşti, ca atunci când urci măgura pe nemâncate. Se făcea de-a dreptul seară dar la şcoală tot nu venea nimeni şi de aia şi Riri, fată simţită, nici nu mai aprindea de la o vreme lămpile în clasă, să facă adică iconomie la gaz. Aştepta pe întuneric să se termine orele, atât cât era stabelit, iar o dată pe lună primarul Cândea îi semna că a făcut într-adevăr deplasarea, să-şi ia şi fata banii.

   Eu mă deprinsesem să intru în clasă cu mult înaintea ei, fără să las umbră încă de pe lumină, şi s-o miros de la distanţă, aşa, ca orbeţii. Ea se dădea cu ceva care mirosea ca dulceaţa de trandafiri şi ca aguda călcată cu piciorul. De la distanţă mirosea, că o simţeai chiar dacă îşi schimba pe întuneric locul de la catedră, unde se cuvenea să stea, pe un loc într-una din băncile pe care baba Marta, moaşa fără slujbă,  nu le pusese încă pe foc… Când mirosul se apropia, îmi ţineam strâns suflarea şi mă lipeam de perete, până auzeam foind a nemulţumire şarpele casei…

   Pachiţa ştia că vin şi mă aştepta afară, după duzi, ca să n-o văd, dar s-o zăresc, dac-aş avea nevoie... Uneori îi auzeam prin peretele şcolii cum îi bate inima. Se liniştea doar când tovarăşa învăţătoare se urca pe bicicletă şi pleca, peste măgură, spre Nemţii-de-sus. La Nemţii-de-jos nu mai era nici o fată care să umble noaptea cu lanternă!

 

   Era cam în anul în care apăruse şi „Moş-omu´”, cum l-am poreclit noi,  copiii, în acea vreme. Nici cu drag, nici cu pizmă – ezact cum se cuvenea!

L-am găsit la marginea drumului, cam între sate, la poalele Deochiatului – un fel de munticel al nostru, care de sus e doar un podiş care se uită la noi ca într-o gaură. Trec uneori maşini, se mai opreşte unu´ să... vorba ceea, se dă omu´ la un tufiş de pe marginea râpei şi, cât face treaba, vede ceva mişcând aici, jos. Ăia suntem noi, văzuţi de sus, prin întuneric...

   Moşul nu era ceva de capul lui, doar că ne picase pe drum, îi venise ceasul, se vede,  taman între satele noastre, şi nu se hotărâse în care să moară. Nu se deosebea de un om, doar că nu vorbea şi nu-l cunoşteam, da´ nici nu părea să vie de pe cine ştie ce meleaguri. Nu, nu avea semne de lovitură, poate i se terminase brusc aerul la drum, poate i se terminaseră zilele. Dar ştiam că tot trebuie să anunţăm la Miliţie. Şi la Miliţie nu aveam cum să anunţăm, că se rupsese tortiţa aia de învârtea dinamul telefonului de la C.A.P.  Noaptea aia l-au lăsat pe loc, de se împiedica lumea de el, pe întuneric...

 

   Curent n-aveam pe atunci în sat, dar nouă ne ajungeau lămpile. Dacă nu se termina gazul lampant, căci în vale, de unde venea drumul, se făcuse încă din toamnă o surpătură. Aprindeam lămpile doar din când în când, ca să ştie şi străinii care treceau pe sus că e întuneric…

 

   „O fi căzut bre de sus, de pe Deocheatu´, că doar n-o fi căzut din Cer”, şi-a dat, normal, cu părerea părintele Daie, la care s-au dus oamenii cu mortul sau ce-o fi fost acela, până sosea în sat, poate la vară, şeful de post. Părintele nu prea voia să-l ţină el în biserică, că era vreme de primăvară şi nu voia să i se împută, Doamne-fereşte, ţoalele cele bune, pentru un venetic, poate turc sau ovrei. L-a lăsat chiar lângă toacă, ca să nu uite taica dascălul, înainte de a bate lemnul, să aprindă şi-un ciot de lumânare rămasă de la Paşti. Nici altă lume nu l-a vrut: „Dacă ăista are, Doamne-fereşte, vreun plod prin America, prin Germanea ceia şi-o să treeebuim să dăm declaraţii?!”

 

   Era în primăvara aia în care Riri n-a mai venit trei luni şi o zi: o lovise pesemne  putregaiul dezgheţului, atunci când duhurile din mocirla toamnei se dezgheaţă, piciorul s-afundă-n glod şi-i o minune când se opreşte-n ceva şi pământul fumegă ca ţigara. Îl ţineam pe moş-om afară sub toacă de-o săptămână, da´ minune – în loc să se împută, ghiujul începu să lumineze, aşa, ca o lanternă mică, după ce soarele se ducea naibii în spatele bisericii. Şi ca o lanternă de cele mari mai spre miezul nopţii, când se mai culca lumea. O fi minune, ne-am zis noi, care învăţasem la şcoală că nu există Dumnezeu, deci ceva-ceva fermecat, necurat,  tot o fi după lăsarea întunericului. Iar părintele Daie ne-a lămurit că nu e voie să mai fie minuni din ´44  încoace, de când sfinţii nu mai coboară exact pe pământ, ci se agaţă doar cu spinarea şi coatele ascuţite în atât post de tencuiala bisericii şi se bucură pe dinăuntru că nu-s ca noi aici jos, în C.A.P.  Ce-a fost vechi dintre minuni s-a înregistrat, e trecut în catastife, ce e nou de-acu nu poate fi decât lucrarea lui Sarsăilă, ne-a luminat popa-părintele... Aşa că porunci să-l aruncăm afară pe moş-om, că prea lumina de te băga în boli: mai tare ca petromaxul inginerului Sterea! „Cine-a mai văzut creştin să lumineze?!”

În drum moş-om mai încurcă vreo două-trei nopţi, oamenii se fereau să dea peste el, mai ales muierile, ca să nu simtă cumva duhoare, dar uite că nu duhnea a nimic, de parc-ar fi fost de lemn. Şi chiar sună a lemn, când îl ciocăni moaşa a fără copii, Frusina. Da´ nu putea fi din lemn, căci meşter care să cioplească un moş perfect, fie el şi urât ca acesta, nu se găsea pe lume. Dar dac-ar fi fost de lemn, se explica şi lumina: doar se ştie, ciupercile uscate sunt, cum naiba-i spune, „fosforiscente”.

 

   I-am scris lu´ tovarăşa Riri salutări şi suspine şi nişte cuvinte care ritmau două câte două. Şi am trimis-o pe Pachiţa, într-o seară, ca să nu vadă mama că m-aş duce eu acolo sus. Că destul stătusem cu lunile noapte de noapte pe culme, aşteptând să văd lanterna tresăltând şi icnind parcă pe drumul răsucit printre nalbe. Da´ proasta n-a ajuns la nemţenii de sus, că s-a speriat cică de lumina ce plutea în jurul moşului ca fumul dintr-un bageac în care bate ploaia şi a venit toată plânsă. Da´ eu cred că era plânsă că citise înadins toată scrisoarea, care se vede că era lipită cu altă limbă decât a mea şi avea hârtia stropită şi sărată. 

 

   Am vorbit cu băieţii să ducem moşul la cimitir, să nu mai încurce seara fetele, da´ nu puteam să-l îngropăm fără ştirea părintelui. Că când ne-au dus odată într-o vară în vale la UTC, ne-au atras atenţia că popa e un element reacţionar şi să nu cătăm în gura lui, da´ până una-alta, la noi  te îngropa popa, nu UTC-ul! 

 

   Şi l-a luat acasă Haralambie, moşneagul. Zicea că şi el e aproape mort şi i-ar sta bine cu moş-om în casă, să nu mai vorbească adică singur. Măcar făcea economie de gaz. Şi oricum, dacă moş-om ar fi fost şi el viu, Haralambie tot n-ar fi auzit ce-i spune, că urechile lui erau numai bune pentru secrete, de când i-a pocit  faţa cazanul cu ţuică, însemnându-l şi pentru Lumea cealaltă şi bubuitura trecând dintr-o ureche în alta chiar prin tărtăcuţă, după cum ne-a istorisit moaşa…

 

   Ieşeam, în cele trei luni şi-o zi, cu Pachiţa. Ţineam împreună toată uliţa aia lungă, a Holteiului, şi până la biserică o lăsam să se lase sărutată. O dată! Apoi, la şcoală, pe întuneric, o îngrămădeam pe băncile bune şi-i auzeam inima ca deşteptătorul. Câteodată mi se năzărea parfum de dulceaţă de trandafiri, poate şi de dude călcate cu talpa goală, da´ era chiar dulceaţă de trandafiri, uitată de baba Marta la răcit pe catedră.

 

   Când Riri începu să coboare din nou,  pe bicicleta ei, o dată pe săptămână, cu lanterna legată cu sfoară de gleznă, să n-o piardă, anume îi ziceam Pachiţei să vină să mă ia de la şcoală, unde-mi făceam de treabă, cică săpam după râme. Uneori o făceam pe bărbaţii şi dădeam foc la carbid în apă, ca să facem bubuieli special pentru învăţătoare. Dar Riri îmi râdea la fel ca lui Pantelimon, ca lui Alecu sau chiar lui moş Haralambie. O chemam uneori şi pe Tuţa, să mă vadă adică Riri cu două şi să plesnească de necaz, dar învăţătoarea îmi râdea în continuare la fel ca lui Pantelimon, Alecu sau chiar Haralambie, deşi Haralambie era moş bătrân, iar noi eram mai copii decât ea…

   Dar măcar ajunsesem specialistul număru´ unu în moş-om. Riri era om de ştinţă şi clătina din cap, în timp ce eu o învăţam cum să-l deschidă şi cum să-l închidă pe întuneric. Că Haralambie îl acoperea cu o cergă groasă, de nu mai răzbătea lumina, sau cu un ţol mai destrămat, care făcea să treacă razele de lumină ca ălea ale lunii, noaptea sub dud.

 

   Cu timpul, ne-am obişnuit bine cu moş-om. Miliţia nu mai urcase până la noi la Nemţii-de-jos, de când se surpase drumul, da´ noi n-aveam treabă: ne făceam în casă pâne-n ţest, iar de gaz nu mai aveam propriu-zis nevoie, că-l împrumutam pe moş-om de la unul la altul. Avea unul clacă la porumb, îl şi aduceam pe moşul luminos şi-l lăsam mai în spate, sub ţol, să nu ne bată lumina-n ochi şi să ne dăm adică peste degete. La o serată din astea pe dezghiogatele a venit chiar şi tovarăşa  Riri, că avea de făcut un recesămnânt al copiilor. Şi recesămnântu´ a mers repede, că la noi toată lumea ştie că nu mai erau copii, de se închisese şcoala de prin anii ´60. Aşa că am stat şi cu tovarăşa învăţătoare la lumina moşului, şi doar rogojina pusă pe o blană de lemn de soc se mai zgâlţâia din când în când, de la Tuţa, care plângea cu spatele la noi, de pe laviţă, că cică i-a intrat ceva-n ochi. Da´am controlat-o şi nu avea nici pe dracu´, doar că voia să-mi facă mie protest. Pentru mine şi Riri. Lui  Riri, care era acum puţin mai bătrână şi făcuse şi-o altă şcoală la fără frecvenţă cât fusese alea trei luni şi-o zi la pat,  oricum nu-i păsa, că nu mă lăsa nici măcar să-i duc lanterna până sus pe măgură. Spunea că pleacă devreme, că voia să facă alfabetizarea în mai multe sate într-o singură zi. Că ce deşteaptă se făcuse dânsa!

   Dar tot am atins-o o dată! Când a văzut că Tuţa plânge, s-a dus s-o aline, s-o legene, a şi pupat-o pe lângă unde avea Tuţa zâmbet duminica. Ştiam precis unde e! Apoi, după două „Mărăşeşti”, când tovarăşa o fi fost sus pe Deochiatu´, mi-am făcut timp s-o pup pe Tuţa, pe obrazul uscat, ezact unde ştiam eu că stătuse şi buzele lui Riri. Şi Tuţa chiar mirosea puţin a dudă zdrobită şi când am pupat-o a doua oară, după ce acoperisem moşul cu o pală de tablă galbanizată, de la coperişu´ bisericii, am simţit în sfârşit mirosul de petale…

 

   Pe moş-om l-au dus în anii ăia de petreceri şi pe la nunţi, şi pe la hore – de nu-i mai ştiam poziţia, iar moş Haralambie chiar începuse să se cam supere, ´cea că iar trebuia să vorbească singur, cu toate că el se alesese cu deranju´. Iar când au venit odată nişte tovarăşi de la raion şi-au făcut şedinţă, l-am pus pe moşul-lampă în spate după nişte multe sticle de vin goale, de lumina în toată şcoala numai a galben şi-a  verzuliu, aşa cum erau sticlele prin care trecea lumina moşului. Sigur că nu i-am lăsat să-l vadă pe moş, să nu ne amendeze sau mai ştiu eu ce. Dar după vizita tovilor, inginerul Strea, deşi era de mult la pensie, ne luă frâiele trebii şi hotărî că şederea moşului la noi  „trebuie să capete o formă legală, că aşa ne învaţă Partidu´”. Aşa că îl înregistrară la şcoală, cu număr de ordine, aşa cum e legal. Ca să-i deie şi un nume, l-au scris ca „Corp de iluminat public No 73”. La 74 era lanterna preşedintelui de C.A.P., la 72 era trecut clopotul bisericii, la 71, catedra, şi de la 70 urmau băncile; cel puţin pe hârtie, că multe le pusesem pe foc.

 

   În anii în care s-a tras în sfârşit lumină în sat, după ce se raportase de câteva veri că toată România-i luminată, după cum am citit din „Scânteia” cine ştiam să cetim, lumina Corpului de iluminat public no 73 începu parcă să mai scadă, sau nu mai văzusem noi lumină electrică şi aia ne lua toţi ochii. Moşul fusese, ce-i drept, pe gratis, dar cu neajunsuri: unde pui că nu puteai face două nunţi în aceleşi timp, sau la una trebuia să te mulţumeşti cu lămpi cu gaz şi un foc în curte… Tovarăşa Riri parcă nu mai era Riri aia pe care o aşteptăm cu răsuflarea strânsă în sala din faţă fără de lumină a şcolii, da´ tot Riri era, şi ne râdea la fel şi mie şi lui Pantelimon, şi lui Alecu. Lui moş Haralambie nu, că între timp se mutase la cimitir, sub iarbă, poate şi de ciudă că nu mai voia nimeni „lumina lui”. Lumina, moş-om, nu mai uimea pe nimeni, mai ales că apăruseră şi primele televizoare în sat şi puteai să vezi pe sticla aia mişcări şi să auzi vorbe neînţelese chiar şi două ore pe zi – ce ne mai trebuia scăpărici, luminătoare publică? S-o ţie acolo la şcoală, în pod! Părintele Daie, bucuros că „l-au dus pe necuratu´ unde-i locul lui” (îl căraseră pe moş-om cu roaba la şcoală, unde de altfel era şi înregistrat, şi ca despăgubire popa a promis că o să ne aducă şi o antenă în sat, pe banii lui, da´să stea când o zi la unu´, când o zi la altu´, ca să apuce toţi să vadă ca lumea „programul”…

   Eu mă mai uitam pe la tovarăşa Riri, când venea, rar, să împrumute antena, că i-o lăsau mulţi da´nu voia ea oricum. Şi parcă mi se părea mai bătrână, deşi aveam şi eu mustaţă acum, ca omu´. Îi vedeam aluniţe care parcă nu erau vara trecută, şi părul i se mai zburlea în sus, nu venea aşa, ascultător, în jos, ca pentru mângâiat...

 

   Stăteam uneori la cârciuma Mumei lu´ Zanc, în colţ lângă godin, chiar pe locul lu´ moş Haralambie, şi-mi dădeau acum să beau chiar din halba lui, pe care scria ceva, nişte litere-acolo. Şi mă uitam prin sticla halbei la lumina mare a becului şi mă gândeam la Riri, cum mai lumina ea pe vremuri noaptea cu lanterna aia a ei, până ce s-a terminat oficial toată alfabetizarea din România; pe hârtie, ca şi băncile şcolii, care nu mai erau, că făcuse moaşa dulceaţă cu ele, adică le pusese pe foc…  

   „Vezi, nici sticla, că-i sticlă, şi nu rămâne fără riduri!”, oftă lângă mine Pantelimon, într-o zi în care ştiui că Riri nu va mai coborî niciodată la Nemţii-de-jos, că se terminase şi alfabetizarea şi lumea tot se încrâncena încă să nu mai facă copii, să vină Riri să-i înveţe. Da´ nemţenii dă jos nu aveau ceva anume cu Riri, aveau cu C.A.P.-ul, cu toate că se obişnuiseră să mergă la muncă, să se facă a munci şi să primească mai nimic şi te miri ce... Că cum să faci agricultură pe piatră?

 

   Pantelimon purta acu ochelari de sticlă, îi prindea cu lacăt de botonieră, să nu-i fure careva după prea multe ţuici. Tuţa se lăsase mai alături, pe-o bancă, odihnindu-şi pântecele mare cât un reflector, ca ălea care ni le adusese ca să arăm şi noaptea şi să doborâm planul. Şi se tot uita la pântece, se uita şi la mine cu înţeles. Trebuia eu să înţeleg într-o zi!

   „Mi-a zis moş Haralambie – pe vremea când mai trăia, se-nţelege”, am început a zice eu lui Pantelimon, uitându-mă la Tuţa prin sticlă. „Auzi, mă? Moşul spunea că sticla, oricât de bun-a fi, se macină şi ea dinăuntru, aşa, ca roasă de carii. Uite, de-un exemplu: halba lui moş Haralambie – de douj´ de-ani o văd şi jinduiam s-o ţin în mână aşa strălucitoare. Şi uite că acu´, că beau eu din dânsa, străluceşte tot mai puţin. Parcă a murit sticla, parcă nu mai trece lumina, aşa, prin ea, nici ca o lanternă”…

   „Mă, e o gânganie mică, mică de tot, care o roade”, îmi spuse încet, la ureche, Pantelimon. „Să nu-i spui popii, că te afuriseşte şi, cine ştie, te dă afară şi din U.T.C.: a o molie-de-sticlă care intră înăuntru şi mănâncă încet lumina… Aşa se mânâncă, singura, şi viaţa, şi dorul, şi muierea. Dă aia fac oamenii poze, pe la oraş, să-i mai prindă lumina!”  „Şi noi de ce dracu´ n-o vedem?”, i-am zis. „De ce nu vedem molia aia? Tu de-o pildă, ai şi ochelari, vezi adică ceva mişcând?”  Îmi zice: „Păi dacă-i şi dânsa dă sticlă, boule, cum adică s-o vezi? Molia-dă-sticlă e şi ea tot dă sticlă!”

 

   N-a trecut mult şi-am auzit că în vale fusese, cu doar câteva luni în urmă, revoluţie. De la ´48 nu s-a mai pomenit pe la noi aşa ceva. Întâi am crezut că s-a înţeles prost, că a fost ceva pe la bulgari sau c-au dat americanii ori ruşii cu ceva. Că cu curmătura nouă din drum, noi n-am ştiut nimic lunile alea... Antena rămăsese sus, la tovarăşa Riri, şi habar n-aveam de vânzoleală… În perioada aia n-am mai primit baterii pentru radio, marmeladă la lădiţe de lemn, dar un bişniţar ne-a adus o căruţă cu antene de televizor bulgăreşti. Nu ştiu cum naiba a trecut. Am vorbit cu Tuţa să luăm şi noi una, pe banii de la alocaţie. Ne-am trezit că dădeau filme toată ziua da´revoluţia trecuse. Gata, o scăpaem! Noroc că apoi, de la Nemnţii-de-sus au coborât într-o noapte nişte revoluţionari. Ce revoluţionari?, nişte mineri de la o mină închisă treptat. Ne-au întrebat cam cum stăm noi cu revoluţia şi eu, de respect, i-am lăsat să bea, pe rând, din halba de sticlă întunecată lui moş  Haralambie, da´ de plătit a plătit Pantelimon, că era mai curios şi-şi pusese ochelarii ca să pară învăţător, ezact ca tovarăşa Riri, da´ mai urât. Halba mea  era de-acum de muzeu: cu toate că era de sticlă, nu mai trecea lumina prin ea. Parcă era flămândă de luceală. Nici suliţa lanternei lui Riri n-ar fi trecut dintr-o parte-n alta!

   Băieţii au stat peste noapte sub toaca de la biserică, că era vară şi părintele Daia se temea să-i primească în biserică şi p-ormă să afle c-au fost, cine ştie, din ăia şase milioane cu carnet de partid. Ei s-au odihnit, ca să înceapă şi la noi revoluţia aia o dată, chiar a doua zi, când soarele o fi sus de tot. Că n-avea rost s-o începi prea de dimineaţă, la cinci spre exemplu, şi să nu vadă lumea ce şi cum.

 

   A doua zi n-au găsit ei steag, ca să-i facă gaură, şi s-au dus întins la şcoală, singura clădire mai de Doamne-ajută din sat, doar că era părăginită. N-au prea avut ei ce găsi acolo, da´ au luat registrul de inventar şi nu s-au lăsat până nu l-au găsit, în pod, înfăşurat în ziare vechi  „Scânteia” şi-alte-alea. Moş-omul nu mai lumina, poate şi pentru că era zi de-a binelea. Da´ parcă începuse să miroase a trandafiri şi a încă ceva... Au mai găsit pe perete portretul lui Dej, încă de pe timpul cui se închisese şcoala din lipsă de copii (ştiţi povestea cu C.A.P.-ul, nu tre´ s-o mai afle şi alţii). Şi unul a  aruncat de sus de la geamul podului portretul lui Dej şi chiar s-a-nfipt în clisa moale a drumului. Apoi, doi revoluţionari s-au apucat să-l arunce pe geam şi pe moş-om.

   „Păi, cam ce-aţi avut cu acesta?”, le-am zis nedumerit, după ce Corpul de iluminat no 73 se făcu ţăndări pe drum.

   „Am zis c-o fi tovarăşu´ Lenin”, zise unul mai scundac – Buleac, cred că-l chema.

   „Nu ştii că Lenin avea cioc? Că doar măcar atât ai învăţat la şcoala aia!”, se hlizi acela care  aruncase numai portretul lui Dej.

   „Ştii ceva bă, boule? Ce, Lenin ăla s-a născut cu barbă? Aiasta o fi fost ezact statuia lui Lenin de când o fost el mic…”

 

   La sfârşitul anului şcoala se prăbuşi singură, într-o noapte. Cred acum că de la nişte bătăi de inimă care-o pisaseră nopţile în care tovarăşa Riri, cum o mai fi arătând acum,  venea să ne facă alfabetizare. Iar nopţile, în jurul fostei şcoli, de când ne-au oprit lumina pentru datoriile Primăriei, măcar şoseaua luminează frumos. Şoseaua pe care abia au lipit-o peste vechiul drum clisos, şoseaua aia care cică merge spre Iuropa, unde dracu´ o mai fi şi asta, luminează în toată noaptea. Asfaltul nu a putut să acopere tot prafu´ ăla care-a rămas după ce revoluţionarii l-au aruncat pe moş-om din podul  şcolii.

   Ş-acu, când mă gândesc la vremile ălea, zic eu frumoase, că nu-i vorba aici de C.A.P., îmi tot amintesc, nuş´ de ce, de moş-om. Şi-mi amintesc în amănunt moşul, ca să nu mă gândesc cumva iar la tovarăşa Riri… Şi beau din halba mea de sticlă acum neagră. Iar dacă pui cumva urechea la halbă, uneori parcă auzi cum o roade timpul...

 

O partidă de sex

“Magdalena, spune-mi drept,

Cine te-a muşcat de piept.

Magdalena, Magdaleeena”

Cântec de mahala

Se săturase de singuratate şi orice legătură umană i-ar fi complicat viaţa. Bărbaţii au tot felul de pretenţii şi atunci când eşti ziaristă te neglijezi şi pe tine, şi pe ei. În aceste momente era mulţumită că avea încă prieteni care o mai împrumutau cu bani între chenzine, iar mama, cu pensia ei minusculă, tot mai găsea resurse să o ajute. În fiecare zi, după tentative repetate de a deschide ochii,  Nely pleca de acasă pe la zece, “ca boierii”, dar se întorcea pe la unsprezece noaptea frântă, nervoasă, nemulţumită sau bucuroasă că derscoperise un fir care i se părea interesant. Abia avea timp să bea câteva cafele, tolănită pe canapea, cu pernuţa de catifea, preferata ei, sub cot.

Nely îşi dădu seama într-o bună zi că pur şi simplu nu poate iubi, nu mai este în stare, că meseria, unde scria zilnic despre crime, violuri, sărăcie, răpiri de copii, o “tocise”, că are toate simţurile “înfundate”, parcă ţinute sub anestezie. Realiză toate acestea abia atunci când îşi luă, în sfârşit, pisică. Ca să nu mai fie singură! Era o siameză foarte frumoasă, cu ochi albaştri şi “mască” neagră, ca la toate siamezele. Deşi o ducea prost cu banii, fata se adaptă destul de repede la meniul delicat pe care “boieroaca” îl reclama: numai conserve - de import - şi grăuncioare cum fata nu mai văzuse până atunci. Altceva - orice! - mâţa nu punea pe limbă! Încercase să o înfometeze, dar după două zile alături de mâncarea neatinsă, Nely se resemnă să-i dea “florii ei exotice” ceea ce merita. Oricum, şi după două zile de “grevă a foamei”, pisicuţa continua să aibă un pântec rotunjor. 

Exista şi un avantaj: hrana uscată nu se strica până când ea, stăpâna odorului, se târa acasă de la serviciu. După o zi tâmpită, în care luase un interviu şi opt declaraţii de la politicieni semianalfabeţi şi încercase să facă declaraţiile lor inteligibile, lucrând pe text, Nely ar fi vrut să se trântească în sfârşit pe canapea şi să dormiteze puţin, “ca pe vremuri”, când era “normală”, lucra ca vânzătoare la un boutique. Apoi, pisicuţa ei gingaşă, maşinuţa ei de tors, să i se aşeze pe piept, uşoară, caldă, blândă. Pisica Magdalena pretindea însă ca ea să fie cea servită cu dragoste. Să fie mângâiată sub barbă, pe fălcuţele pufoase, pe burtă. Se întindea în calea fetei, oriunde, numai să-i oprească paşii. Când fata se deplasa prin garsonieră, pe trasee de mult intrate în subconştient, se trezea că ghemuleţul de blană caldă se repezea, îi îmbrăţişa piciorul pe la spate şi pisica se lăsa târâtă, doar-doar ar fi fost băgată în seamă şi stăpâna cu inimă de gheaţă s-ar fi aplecat să o mângâie. Când venea acasă, înainte de a se dezbrăca, fata îi deschidea Magdalenei o conservă de ton. Dar, oricât de flămândă ar fi fost Magdalena, pisica aştepta întâi porţia ei cuvenită de afecţiune. Nely constată în scurtă vreme că orice gest către micul animal, devenit acum obligaţie, o obosea mai mult decât, de pildă, o deplasare la Bucureşti, la congresul cine ştie cărui partid cunoscut pentru protocolul zgârcit. Nely încerca cu cea mai bună credinţă să se apropie de Magdalena, dar aştepta ca animalul să cedeze  primul. Îşi dădu seama până la urmă că nu îi putea oferi micuţei nimic, că nu era - probabil - în stare să ofere tandreţe nimănui! Trebuia să facă CEVA. Ceru sfaturi unui doctor veterinar, apelă la cunoştinţe, dar toţi îi spuseră la fel: siamezele sunt avide de dragoste, vor să le dai lor toată atenţia, sunt chiar geloase, nu împart cu nici un  străin dragostea care li se cuvine. Ziaristei îi veni la un moment dat chiar ideea de a angaja pe cineva care să mângâie - din dragoste! - pisica. Se gândi mult dacă s-o facă atunci când, corectând o pagină de ziar, dădu peste un anunţ: o elevă care avea nevoie de gazdă pentru o lună. O lună nu era atât de mult încât să nu poţi suporta pe cineva, chiar şi de acelaşi sex, iar o elevă putea fi mai uşor de disciplinat. Şi, ceea ce era mai important, o copiliţă trebuie să iubească în mod natural animalele, deci şi pisicile. Sună la numărul anunţat în ziar chiar în acea seară, dar “fetiţa” îi propuse un târg: să-i plătească o sumă modică pentru... “adresă”: aici urma să-şi primească părinţii, atunci când veneau în vizită, fetişcana urmând să locuiasă de fapt la “prietenul” ei.

*  *  *

Senatorul Stan Stratone încă mai era cunoscut în târg drept “marele actor de comedie”. Deşi juca de zece ani în drame şi era elogiat în presă de critica - locală  pentru că era un director de teatru influent. Multe mese ale partidului de guvernământ fuseseră organizate de către talentatul director, renumit pentru glumele lui proaste cu femeile dar şi pentru fantastica dexteritate de a aduna la un loc varietăţi gastronomice, atunci când era nevoie. Minunat pentru el era că, în relaţie cu femeile, îşi savura şi singur glumele, nu-şi dădea seama niciodată când sărea peste cal, nu realiza când femeia din faţa sa, insensibilă la farmecele lui fezandate, căuta să scape de el, iar în politică repeta, cu memoria sa de elefant al scenei, cu mare exactitate, câte un calambur auzit de la locotenenţii de rang doi şi trei ai şefului partidului.

De o lună, senatorul îşi cumpărase o pisică siameză. I se spusese că aşa ceva cadrează cu noua funcţie, până ce relaţiile de parlamentar îi vor permite un şperţ potrivit unei maşini de lux cu şofer. Admirând exemplarul splendid, cu patru picioruşe parcă înmănuşate în catifea, Stratone nu putea înţelege cum de un

animal atât de fin refuză să stea “ţeapăn” în vitrină. Gheare, miorlăituri, păr peste tot şi, colac peste pupăză, Stanley - cum îl alinta nevasta pe domnul senator - observă prea târziu că “pisica” lui este dotată, la umbra cozii, cu două obiective simetrice şi rotunde care nu au ce căuta în panoplia unei femele! Observă, din păcate, acest lucru, după ce Chopin (spuneţi-i Şo-Pin, cum îi spune şi “Stanley” Stratone!) îşi înseamnă spaţiul propriu prin jeturi mici dar puturoase, menite să alunge duşmanii patrupezi şi să anunţe pisicuţelor, virgine sau deja mame de o legislatură sau două, că aici locuieşte un bărbat! Bineînţeles, Chopin nu se gândea prin această mândră titulatură - “bărbat” - la Stan-Ley, ci la el însuşi.

Gândul ghilotinei fu repede îndepărtat de lângă reprezentantul judeţului. Un motan“fără” poate duce cu gândul la un parlamentar mai puţin potent... politic. Fu sfătuit deci de experţii partidului să găsească repede o “mireasă” pentru micuţul siamez. “Când vă trebuie?”, întrebă în şoaptă şoferul senatorului. “Ieri!”, veni răspunsul. Şoferul domnului Stan, ca să fim drepţi, servea de fapt deocamdată, cu rândul, la un senator şi un deputat: şi aşa vin ăştia rar prin provincie, mai mult n-o să fie nevoie de maşină la partid, decât pentru secretară - i s-a spus.

Căutarea se făcu după un plan bine studiat, se făcură câteva cheltuieli cu un detectiv particular - “mici costuri” decontate de partid, care ţinea la “imagine”, dar nu se găsi ceva corespunzător: ori stăpânii felinei făceau parte dintr-un partid de opoziţie, ori cereau, pentru micuţul lor sacrificiu, unele avantaje... Nici fotografiile junelor îmbănite, executate cu un aparat Polaroid, nu fură pe placul senatorului. 

*  *  *

Când Nely îşi drese glasul pentru prima întrebare, senatorul era deja dres cu zeamă de varză acră. Îl durea încă tare capul şi abia aştepta să se termine corvoada interviului. Oricum, nu avea nici o părere, indiferent despre ce îl va întreba fetiţa asta care, nu-i aşa?, nu arăta deloc rău... “Ce mă fac cu Şo-Pin?”, se întreba, obsedant, proaspătul senator, adulmecând din când în când, jenat, de teamă ca hainele lui să nu fie îmbâcsite deja cu duhoarea de proprietar a micii feline.

- Cum comentaţi atacul deputatului Partene în chestiunea ajutoarelor sociale?, începu Nely, după ce sorbi de două ori din ceaşca cu cafea neagră. Senatorul îi făcu însă un semn, să oprească reportofonul care începuse să lucreze: reportofonul nu bea cafea, reportofonul nu este servit cu ţigări Cartier de la domnul senator. Stan ridică telefonul din furcă.

- Eşti sigur?, se lumină interlocutorul ziaristei, cu telefonul la ureche. Nely simţi că bărbatul o priveşte acum ALTFEL, adică, cu un interes sporit. Deşi nu se vedea de după birou, fata îşi trase, instinctiv, mai jos fusta scurtă, cu care obţinuse cele mai glorioase interviuri din cariera ei la radio.

- Neluţa, o tutui brusc parlamentarul, închizând preocupat telefonul. Stan se specializase în ultimii ani de după revoluţie în roluri de cuceritor. Vreau să te rog ceva personal...

Vocea secretarei, la interfon, anunţă că un ziarist de la cotidianul “Epoca” aşteaptă pe hol. Senatorul, fixând-o la fel de teribil ca o cobră căreia tocmai i-a venit prânzul - viu, desigur -  transmise că, din păcate, nu este la birou, dar că va reveni la ora paisprezece. Îşi cere scuze că l-a convocat pe ziarist, dar a intervenit o urgenţă şi, în tot cazul, va avea grijă “să se recompenseze”.

“Urgenţa” simţi că transpiră. Până acum ieşise cu bine din orice situaţii, chiar dacă politicienii sunt şi ei oameni şi în anumite momente, chiar bărbaţi. În special la câte un party prelungit apoi cu o neaoşă beţivăneală, era bine s-o ştergi la timp. Ca acum de exemplu, când era singur cu un bărbat, dincolo de o uşă bine capitonată...

- Ce-ai zice dacă... ne-am face puţin... rude?, începu mai pe departe actorul ales în Parlament de un întreg judeţ. (Bărbatul, încă “bine”, cumpăni câteva secunde surpriza ei şi continuă) Şeful meu de cabinet tocmai m-a informat că la ultima conferinţă, până să înceapă, ai spus că... ai spus că ai deţine... un exemplar (lui Stănică îi place  al dracului de mult să se exprime preţios), chiar unul preţios, de siameză. Ori, şi eu am un “flăcău” viguros, încă - ha-ha! - holtei, şi tot siamez. Înţelegi că... Nu pot să-l las să se împerecheze cu oricine. Sigur, am avut foarte multe oferte - cine nu vrea să se “încuscrească” cu un parlamentar român, şi încă din partidul nostru?! Eu am dorit însă ca “domnişoara” să fie de familie foooarte bună şi, dacă se poate, stăpânii ei să nu facă parte din nici un partid, să fie neutri; eventual să fie dintre “specialişti”... Aşa, m-am gândit la tine şi la superba ta siameză... Ei?

Nely se simţi mai întâi măgulită. Parcă vedea cum o să facă ea astăzi bancuri pe seama “înrudirii”  de acest “numărul doi” de pe lista de senatori ai partidului. Apoi avu revelaţia garsonierei transformate în maternitate, cu cinci sau şase pisoi urlând aşa cum văzuse ea că fac sugarii, toţi pisoii botoşi, cu suzete şi pamperşi caraghioşi în jurul coapselor păroase. Apoi, mai târziu, vedea tot atâtea guri de hrănit, aceleaşi mofturi ca şi la Magdalena, dar înmulţite cu cinci sau şase, o viermuială de nedescris, pisoi călcaţi din greşală, căni date de-a dura pe duşumea exact atunci când ea voia să se odihnească... Nu, nu se putea aşa ceva!, sări de-a dreptul în picioare fata.

*  *  *

- Nu, dacă l-ai refuzat ieri, mâine n-ai s-o mai faci, îi explică răbdător Stelică, redactorul de programe radio. Stanley a sunat dimineaţă pe Bizon, şi Bizonu’ a luat foc. Mie mi-a spus că ai ratat nu ştiu ce interviu.

- N-a vrut să-mi răspundă, animalul! Doar ţi-am povestit: tot timpul mi-a cerut “mâna” Magdalenei. Aş putea să-l fac praf pe post, numai dacă spun cu ce violuri de pisici se ocupă dumnealui în timpul foarte liber!

- Ba ai să-i duci pisica, chiar la cabinet, sau acasă, unde ţi-o porunci. Dacă vrei ca Bizonu’ să nu dea în foc, sacrifică dracului mâţa, sau otrăveşte-o!

- Ce legătură are Bizonu’ cu Stanley?, se miră sincer fata.

- Ce, nu ştiai?, se miră Stelică. Stănică este principalul nostru acţionar, chiar după primul an de la alegeri. Sigur, în spate este partidul lui, dar el se ia în serios. Şi partidul îl lasă să dispună de fleacuri, cum ar fi concedierea unei ziariste care nu-i cedează.

- Dar nu înţelegi? Nu PE MINE mă vrea! Dacă era pentru mine, poate STĂTEAM o dată, şi aşa cred că nu e în stare de... performanţe, dar el vrea pur şi simplu să-mi violeze pisica. Cum să-ţi spun ca să inţelegi? Se ia de cineva din familia mea, abuzând de funcţie!

- Du-te atunci la un ziar independent.

- Nu glumi!

- Nu glumesc.

- De ce te cramponezi? Omul plăteşte, zici, deranjul. În ziua aia poţi să nu stai pe acasă, paza e asigurată de “băieţi”, la o adică mâţei poţi să-i dai tranchilizante, să stea... De altfel, nu te plângeai tu că o urăşti? Că-ţi complică viaţa,  că “te sufocă”, că îţi minează munca?

- Ai dreptate, recunoscu Nely. Dar asta a fost până ieri. Acum simt că nu pot să-i fac bietei mele colege de cameră una ca asta.

- Mai gândeste-te! Materialul de azi e respins. L-a ascultat Bizonu’ - şi directorul nu ascultă niciodată...

                     *  *  *

Se împlinea o lună de când Nely reuşise sa se mute la “Independentul”  şi băieţii puseseră mână de la mână ca să sărbătorească. De altfel, la ei era mereu câte ceva de sărbătorit...

- Nely, să-ţi faci timp deseară pentru o “probă”, îşi aminti Armaşu. Ca  şef de secţie, era de treabă, nu prea “intra” în băieţi, dar toată lumea ştia că nu e bine să-l refuzi dacă se întâmpla, foarte rar, să vrea ceva. Auraş îi dădu colegei un ghiont. Lucrau amândoi la aceeaşi rubrică - rubrica mondenă - şi se înţelegeau de-acuma din priviri: “Zi că te duci!”.

- Vreau să vii deseară pe la mine, continuă şeful. Armaşu văzu zâmbetele cu subânţeles şi pricepu că-l înţeleseseră greşit. Nu, dragă, nu te supăra, eu nu umblu cu prostii, dar am un motan în călduri, şi trebuie să-l dau la pisică. Să-mi aduci deseară jigodia ta, da?

- Da’ e de rasă, şefu’?, săriră să-l măgulească băieţii, cu aerul că i-ar interesa.

- Aş, dragă, e maidanez, ca şi voi. Şi are un singur ochi, cred că l-a călcat tramvaiul...

*  *  *

Era o oboseală plăcută. O salvase pe Magdalena cu preţul... cu preţul pe care-l impusese ea, Nela! E drept, trebuise până la urmă să se culce cu Armaşu, dar obţinuse astfel altă siguranţă în ziarul ăsta prăpadit. Bărbatul, recunoscător, aruncase pe geam motanul, urându-i sa-şi caute singur “mireasă”. Nu profitase propriu zis de Nely, nici fata nu se urcase proriu zis pe Armaşu, dar până la urmă totul ieşise cu bine şi pisicuţa nu fusese chinuită de bruta cu un singur ochi, pe care ziarista şi-o imagina un cotoi pervers şi violent.

O căută din priviri pe Magdalena. Pisica torcea, pe pernuţa preferată a fetei! Şi asta nu era nimic: în jurul ei, sugând fără grija zilei de mâine şi a viitorilor motani politici sau de redacţie, patru pisicuţe abia fătate sugeau sfârcurile Magdalenei. Ziarista rămase minute bune cu mâna pe clanţă, apoi trecu în bucătărie, unde ştia ca mai are o sticlă de vodcă. Nu merită să te sinucizi, pentru nimic în lume!

Bunăvoinţa bunului Egyst

(Ultima noapte de război, întâia noapte de dragoste)

Ar fi preferat să facă o baie.

Agamemnon o uitase de mult pe Ifigenia. Aşa cum îşi uitase şi tinereţea. După zece ani de asediu la Troia, chinurile trebuiau răsplătite cu uitarea.  Nu se cruţase şi nu cruţase pe nimeni. Făcuse ce au vrut zeii şi Clitemnestra. Istoria nu-l va judeca, nu-i aşa? Un tată care-şi jertfise pe altar, pentru patrie, fiica. Nu înţelegea nici astăzi de ce Clitemnestra nu intervenise, ca mamă, să curme acea vărsare de sânge. Fiţe, lacrimi de ochii lumii, dar nu-l implorase pe el, în faţa celorlalţi luptători, să le arate obrazul: şi alţii aveau fiice, nu? Chiar regele trebuia să dea exemplu şi nu vreun pescar amărât ale cărui fiice mureau oricum de foame? 

   În Argos, se ştie, femeile fac politica. Dar Clitemnestra considerase că aşa îi va putea reproşa lui toată viaţa acest sacrificiu: lăsându-l pe el să decidă. Copila lor a fost cea sacrificată, iar soţul i-a plecat la război pentru o muiere oarecare! Pentru ca  regele, conducătorul aheilor - adică soţul ei! -  să nu fie arătat cu degetul. Că doar nu ea pleca la Troia, să fie iertată de laşităţile vechi prin noi acte de curaj. Ea doar  rămânea acasă, cu femeile lor, să-i aştepte ani întregi de bârfe...

  Agamemnon îşi amintea încă bine cum arăta palatul. Palatul lui – femeia lui. Dacă mai ştii intrarea în iatac, cuvintele de dezmierdare vin ele singure, spune undeva poetul. Doar ochii ei să-i recunoşti, să nu faci o confuzie penibilă, căci toate femeile arată cam la fel după zece ani de absenţă... Şi regele se gândi că, după zece ani, se prescrie orice crimă şi se cuvine deci să o ierte, în sfârşit, şi pe soaţa sa, cea care pusese interesele politice ale regatului, alianţa cetăţilor greceşti şi gurile spurcate ale femeilor cu soţii plecaţi la Troia, mai presus decât sângele fetei, carne din carnea ei! Şi, probabil, şi a lui...

    Clitemnestra îl aşteptase. O femeie care aşteaptă este o statuie expusă prea mult timp în vânt: are riduri. Chiar dacă nu le vezi, le simţi la pipăit... Regina are ticuri statuare. Se opreşte numai în anumite poziţii şi zâmbeşte ca o zeiţă, atunci când este văzută de public învelită în eşarfele ei de doliu. Care o prind bine. O zeiţă din marmură, copiată după o altă zeiţă de marmură copiată. Supuşii o adoră, pentru că ea conduce în numele lui lăudat de războinic. Şi ei speră deci, din clipă în clipă, din an în an, din secol în secol, ceva mai bun: venirea regelui. Pe care l-au uitat într-atât încât să-l iubească. Şi să-i considere revenirea providenţială.

   Şi nu e. Pentru că marele rege Agamemnon a obosit. Nu are chef să fie providenţial, nu mai are chef să fie nimic! Vrea numai să se spele. De jegul celor zece ani, de toate, de tot. Aici nu mai are de condus hoarda, pe care o hrăneşti din jaf, o pui să se caţăre pe sânge, o minţi că va intra în poveştile amărâtului ăla chior, Homer, vrăjitorul cel mincinos. Aici trebuie doar să-i înveţi pe supuşi să mănânce frumos, gândi regele. Pentru că de muncit, n-o să-i poată deprinde niciodată. Ei s-au arătat pe deplin îngrijoraţi de soarta războinicilor plecaţi la Troia şi au lăcrimat seară de seară în aceşti ani, pe umărul unui pocal mereu plin. Apoi au dormit bine. Ani la rând... Ăştia îşi aşteaptă răbdători regele, chiar şi zece ani, regele care să le aducă la nas prada războiului. Sunt cei care s-au dat betegi sau au plătit pe alţii să moară eroic în locul lor.  Pentru ei nu a fost niciun război.

   Va trebui să le cuvânte, să asculte alocuţiuni idioate, poeme despre vitejiile stăpânului. Şi, pe deasupra, va trebui să-şi facă datoria de stăpân, dar mai ales de bărbat, faţă de Clitemnestra. O, era prea mult! Şi dragostea oficială se poate prescrie, după zece ani, nu-i aşa? Dar oare o iubise pe această femeie, pe care sigur o urâse cândva, privind la ochii tot mai înceţoşaţi ai Ifigeniei?

   Acum ar fi preferat doar  să facă o baie, o baie lungă. Şi să moară. Doar nu mai avea de condus hoarda, nu?

   - Egyst, fă ceva!, îl rugă încet regele, cu lacrimi în ochi.  Fă ceva, eu nu mai sunt, se vede, cel de odinioară, şi în mod sigur nici buna Clitemnestra nu mai e ce-a fost...

   Izbucni:

   - Cine dracu´ a adus femeia asta bătrână în locul ei?! Femeia asta străină, care îmi tot spune: „Iubitul meu rege”?...

   - Regina a rămas o femeie frumoasă şi nobilă, nobile rege, răspunse Egyst cu încăpăţânare.

   Şi repetă şi tot repetă, aşa cum un dascăl încearcă să bage cu forţa adevăruri matematice străine în capul cel sec al unui plod răzgâiat, de parvenit bogat, îmbogăţit în toţi aceşti ani lungi de război în care aheii au avut o altă patrie, de campanie, sub zidurile Troiei...

   - Stând aici, zi de zi - continuă Egyst -, văzând aceeaşi mare, aceeaşi regină, noi nu observăm nicio schimbare. Clitemnestra este regina noastră!

   - Ştii ceva? - îl privi în ochi Agamemnon. Văd că o respecţi pe regina noastră. Dacă, poate, o şi iubeşti, n-ai vrea să?...

   Şi, obosit, Agamemnon îi întinse tânărului spada scurtă, grecească, tocită în carnea troienilor. Şi a troienelor, cărora obositul rege, care îşi pregătise deja o mască mortuară din cel mai curat aur furat, nu mai putuse să le mai facă nimic, decât să le ucidă cu pioşenie...

Zidiţi în ceruri

Noaptea, zânele cele mici se îmbăiază, goale, în lacul de ceară. Vârtejul translucid este cald şi moale ca laptele pentru fiinţele mici cât o frântură de clipă, dar noi simţim doar arsură, atingând din greşeală, cu buricele degetelor, ceara care se topeşte împrejurul firului ce poartă, un rug fără ofrandă, flacăra.  Un mic lac de ceară, albă sau de culoarea florilor, după cum este şi făcută lumânarea, înconjură incandescenţa şi din el dau pe dinafară lacrimi grăbite să scape din strânsoarea temeinică de dinainte... Lacrimile se sting însă pe măsură ce curg în jos pe trupul lumânării, tot mai departe de casă - de Casa Focului, până când acesta pogoară într-un târziu ca să topească şi lacrima evadată din turnul de ceară, rămasă cu uimire închegată la jumătatea drumului între flacără şi podea.

   Dar atunci când vântul stinge lumânarea, ochiul de ceară de la rădăcina flăcării îngheaţă, iar câte o zână sau două  din cele mai tinere şi prostuţe, prea bucuroase de jocul cel nou, nu ies la timp din lac, bătând des din aripile mirosind a lavandă. Şi rămân prinse, bietele, în lacul acum întărit - la fel ca musculiţele acelea întemniţate de când lumea în boabele de chihlimbar.  Rămâi atunci în întuneric, cu restul de lumânare, încă fierbinte, în mână, înconjurat de zidul fără-luminei. Om si duh, zidiţi în ceară, îngropaţi în Cer şi în ceruri...

   Cine va aprinde însă din nou lumânarea începută târziu, şi va da flacără de la flacără, într-o altă seară, va elibera şi acele zâne prea puţin cuminţi, încă nedate cu focul... Şi o să le audă, dacă va sta cu urechea pregătită foarte atent, bătaia speriată a aripilor lor, atunci când ele scapă în sfârşit, zburând speriate ca să ceară iertare mamelor îngrijorate şi să le plângă la piept, cu lacrimi mincinoase de spermanţet, jurând că nu vor mai face.

   Dar dacă le ştii secretul şi le vorbeşti frumos mai înainte de a aprinde iarăşi fitilul, poate că le  ispiteşti să se mai scalde puţin şi pentru ochii tăi în apa înşelător de adâncă şi fierbinte a lumânării, înainte de a zbura.  Ele se vor codi la început, apoi se vor răsuci încet printre valurile fierbinţi, ferindu-şi însă goliciunea de ochii oricui şi uitându-se rar la tine, cu sfială, pe sub gene, acoperindu-şi pieptul cu aripile strânse, poate tocmai pentru că ştiu că nu le poţi vedea....

   Şi mai ţine minte: dacă aprinzi o lumânare ziua nămiaza mare, o lumânare în care  mai stau încuiate sub blănuri de ceară zânele, dezvelite de lumina care coboară în jos pe fir, ca un fugar din turnul unei temniţe, atunci când lumânarea se topeşte până la capăt, atunci când nu mai rămâne nimic-nimic din feştilă şi turnul din ceară a curs ca din clepsidră Timpul, nici din trupuşorul micuţelor prinţese nu va mai trăi decât un fior de câteva clipe. De aceea, vă rog, vă rog de două şi trei ori: nu, niciodată să nu ardeţi o lumânare până la capăt! Şi, dacă ochiul vostru cuminte a văzut, niciodată lumânările nu sunt arse până la capăt. Culegătorii de mucuri strâng resturile rămase şi le retopesc, făurind alte lumânări. În care se varsă şi trupuşorul prostuţelor domniţe de ceară, care nu au avut destulă vreme să-şi lase jocul şi să zboare. Şi sunt ele bucuroase că au iarăşi şi iarăşi loc să se joace şi să danseze...

   Sigur, sunt unele zâne care înfruntă cu bună ştiinţă primejdia de a fi prinse în mici iceberguri de ceară,  pentru o altă seară promisă, la fel de fierbinte.  Şi care se lasă de bună voie îngheţate  în somnul  cerei, atunci când văd în umbra flăcării un prinţ dintre cei noi pregătindu-se să sufle, cu părere de rău, noaptea, în lumânare. Zânele acele strâng atunci bine  ochii, ca să nu simtă când li se face întuneric şi să rămână măcar cu chipul prinţului, luminat, sub pleoapele lor mici nici cât o lacrimă parfumată de gând...

   Cele mai curajoase nu se gândesc însă la prinţi pregătindu-se să lase întunericul în voia nopţii, ci la nebunia de a pluti, spre o libertate neştiută, într-o lacrimă, atunci când pe trupul lumânării curg şiruri-şiruri picăturile fierbinţi. Lacrimile care curg nu sunt ale unui ochi fericit sau intristat, sunt mici statui ale Tristeţii, îngheţate la jumătatea drumului spre pământ, pentru ca oricine să le vadă, să le pipăie şi să ştie că există în lume şi destulă durere, tristeţe, disperare, dar şi bucurie, în timp ce zânele fără minte se zbănţuie în largul lor în lacul de sus, de la poalele flăcării...

   Am întâlnit odată o zână care îşi urmase lacrima în zbor, mai departe decât celelalte lacrime prelingătoare. Picătura de ceară căzuse chiar pe vârful unei ghete ostenite. Călătorul aprinsese o lumânare, cerând puţin noroc de la Dumnezeu, înaintea unui alt drum lung şi primejdios. Călătorul porni la lung drum, curgând şi el - picătură vie de ceară în lungul drumului, mergând sub feştila soarelui şi odihnindu-se sub bătaia lunii. Uneori, atunci când soarele bătea prea tare, şi ceara de pe vârful ghetei drumeţului se mai muia puţin,  zâna, trezită doar pentru câteva clipe din somnul său de ceară, zâmbea spre Călător, spunându-şi în sinea ei că acela trebuie să fi fost unul dintre prinţii de zi.

OUT OF ROMANIA

MOTO: “Adio, adio, vă doresc să apucaţi să muriţi pe drum, astfel încât niciunul din căpşoarele voastre nobile, care acum se iţesc mirate peste marginea cutiei de lemn pe fundalul cerului albastru de la Mombasa, să nu apuce să se sucească dintr-o parte în alta, în singurătate, la Hamburg, unde nimeni nu ştie nimic despre Africa, de unde veniţi voi.”

                                                            Karen Blixen – “Out of Africa”

Matei  a  fost întotdeauna un introvertit, numai că  nu  ştia  ce înseamna  acest cuvânt şi se recunoştea doar cam tăcut. După  ce Mila, nevastă-sa,  l-a înnebunit bine-bine,  omul  şi-a  găsit alinarea într-un spital de nebuni. Era undeva…  prin ’87 sau ’88  -  nici  nu-şi mai amintea bine, atât de mult a dormit  din  acea perioadă şi  până  ce nevasta-sa l-a scos afară.  Cât  a  stat în spital,  n-a mişcat în front: doctorii îl înfundau cu pastile, iar el  dormea  cuminte.  Când  se  trezea,  Matei  observa  că  este înconjurat de nebuni şi atunci cerea doctorilor alte pastile,  ca să  nu-i mai vadă: credea că nebunii ăia nu sunt reali! Adică  ar fi doar  rodul imaginaţiei lui - ştia, i se spusese -  bolnave şi -  nu ştia,  deşi  i  se  spusese! -  introvertite.  Sau  mă  rog,  cam tăcute...

Matei acceptase totuşi propunerea Milei de a-l interna “o  vreme”, deşi  tot  ce i se putea reproşa era doar faptul că  începuse  să vadă  pe stradă personaje istorice; din istoria oficială, staţi liniştit!  Se întâlnea de pildă  cu  tot felul  de  domnitori trecuţi în carţile de Istorie  (dar  şi,  să recunoaştem,  cu foşti  demnitari mai mici, pe care-i căutase  apoi,  de curiozitate, la Bibliotecă, în Tomuri şi, culmea, îi  descoperise acolo: existaseră cu adevarat! Sau era tot o nălucire,  livrescă de această dată?), ba chiar începuse să intre în vorbă cu  unii, care, învăţase el la şcoală, erau “curaţi”, adică nu împilaseră poporu´, nu-l asuprise adică, nu-l înăbuşise în sânge etc.  Cu  toţii  aveau  cu ce se mândri: niscai  bătălii  câştigate  cu turcii,  biruri  noi  şi imaginative, “conturi”  pe  la  bancheri olandezi…  Cam cu toţii i se plângeau însă, în şoaptă,  de  nevestele dumnealor.  Chestia asta o deranjase de fapt pe Mila:  voievozii,  reali ori  virtuali - nu importa! - îl învăţau prost, îl  transformau  pe “omul  ei”, dintr-un executant docil care nu-şi punea niciodată întrebări, acasă sau la serviciu, într-un posibil misogin cu imaginaţie prea mare! După ce, de ani de zile, Matei  se învăţase s-o suporte de bine de rău pe nevastă-sa – el credea chiar că  este un dat de  la Dumnezeu: de, fiecare trebuie să sufere pe Pământ, pentru a  avea apoi  acces  la impărăţia Cerurilor. Cu Mila se  învăţase  el,  cu autoritatea  ei (dictatorială am spune, acum, că putem folosi în voie  acest cuvânt, fără să se interpreteze), însă îl durea inima pentru  atâţi şi atâţi domnitori sau demnitari (ba chiar - uite, mi-am amintit! -  era vorba şi de doi haiduci - mi-e jenă să le dau acum numele, că îi invăţaţi  de bine la Istorie! - au venit să se plângă lui Matei ba că muierile lor  nesăţioase le  puneau  coarne atunci cand ei mai ieşeau pe la  pădure  (adică intrau în codru), fie soţioarele se învăţaseră să-şi bage deştele şi  aşa ghiftuite de inele scumpe în gologanii pe care  haiducii, ca nişte veritabili sanitari sociali, îi preluau de la bogaţi, cu gândul să îi mai distribuie în parte şi pe la săraci...

            În schimb, odată adapostit la spital, Matei ştia că dacă vede în continuare domnitori, demnitari sau haiduci, însemna doar că nu şi-a luat la timp pastilele.  Aşa i-au  spus  doctorii - şi  domnu´ doctor, şi  doamna doctor, adică soţia autoritară a domnului doctor, care era textilistă la bază, dar făcuse “Ştefan  Gheorghiu” şi de atunci se pricepea cam la orice nu, cerea prea mult efort…  Deci, când Matei  nu vedea regi sau demnitari, însemna că Matei era normal – îi  spunea zilnic doamna  domnului doctor.  Sau, mă  rog,   tovarăşa – tovarăşului. Iar dacă da, atunci nu!

            Sigur, la o doză prea mică mai scapa în  salon câte un  spătar, ospătar de-al lui Carol al II-lea, paharnic ori stolnic voievodal, care se  aşeza  cuviincios pe marginea  patului şi  accepta  chiar să bea câte un ceai nasol, de spital, ori chiar un nechezol din sufertaş.   Dar vizitatorii cu  ranguri  prea  mici nu stăteau  niciodată  jos – necum să înceapă să se plângă  bietului  Matei, oricum sătul de tirania Milei, rămasă dincolo de zidurile protectoare ale spitalului: afară!

            În ultima vreme era mai  rar  vizitat de  boieri -  după  cum  spuneam -  din   cauza pastilelor.  Era deci bine, din ce în ce mai bine  pentru  Matei, dar  Mila  hotarî într-o bună zi să-şi  scoată de  acolo  soţul, care devenea pe zi ce trecea, tot mai mult, o legumă.  Asta  era  părerea ei, după ce văzuse un sanitar cărând cu  roaba pastilele  pentru porţia de dupăamiază a Salonului numarul 5. E drept, pastilele fuseseră donate de o fundaţie germană, adică erau pe  gratis, în timp ce mâncarea, cât de iluzorie ar fi fost,  costă bani, mă-nţelegi… Cum pentru  bolnavii îndopaţi cu  pastile  era  totuna dacă mănâncă in vitro sau,  vorba   ceea, "live", venea mai ieftin să fie îndesaţi cu buline!

            Matei  încercase să se lupte la început cu Mila – să se  convingă adică singur că şi dumneaei este tot o închipuire, că dispare imediat după cea de-a  opta  pastilă  galbenă, dar  nu  reuşise să  renunţe la  bine întipărita  obsesie  că dânsa  era una dintre  puţinele  lucruri reale - şi nasoale, deci cu atât mai reale! -  din   viaţa sa. După logica lui Matei, lucrurile rele au  mult mai  multe şanse să  fie  reale  decât cele bune.  Ca şi  injecţiile  sau duşurile  foarte  reci, astea rele erau în  mod sigur adevărate. 

            Reală şi Mila Adevarată, dar şi insistentă, insistă deci  pe  lângă medici să-i dea drumul  acasă  soţului  ei. Gardianul, care tocmai uda florile din plastic, care se  prăfuiseră, nici  nu catadicsise s-o conducă până la  medicul-şef şi n-o lăsase din prima nici măcar să-l vadă pe bolnav. "Cocoană, omul matale-i o legumă” şi, fără să  lase jos furtunul, tună spre uşa  salonului: "Băăăă, băăăă nea  Matei-băăăă, ai placere  azi  să-l  primeşti în  vizetă pă vodă Radu ăl  Mişto?”   De dincolo se auzi însă zgomotul făcut de un corp  care se  aruncă brusc sub un pat, fără  să mai verifice măcar mai înainte dacă oala de noapte mai era cumva acolo… "Vezi, domniţă, veeezi?!", îi spuse  mustrător gardianul,  continuând să stropească plasticul: să crească! Oare şi el vedea domniţe şi domni, sau era doar aşa, o formulă de politeţe în cartier? Nu ştim!

                        

            Dar  Mila  nu se lăsă cu una cu două şi reuşi să intre la Matei.  "Trebuie să-i  convingem pă domnii doctori ăştia idioţi că tu eşti sănătos!" – încercă să-l convingă pe tovarăşu´ ei de viaţă.  "Da' io sunt sănătos?" - întrebă cât putu de timid Matei, ceva mai reconfortat după ieşirea de sub pat. Ea dădu din cap cu sinceritate, că nu, dar îi explică totuşi: "Arată-mi şi mie  pe unu´ sănătos în ţara  asta!  Chestia este că  tu,  dacă mai  stai  puţin  aici, ai să începi să  dai şi frunze!  Trebuie deci neapărat  să ieşi dracului de acia!" Şi femeia îi  explică ca nu are nimic altaceva de făcut decât să o facă  pur şi simplu pe sănătosul – oricât ar părea asta de  jenant.  "Oricine poate să facă pe sănătosu' – ştiu o groază de mahări care nici măcar nu se străduie prea mult! Totu-i până capeţi  ceva imunitate."

            Planul  era tâmpit de simplu: Matei avea să susţină că  este  sănătos, să recunoască implicit că a fost diliu-bine, în schimb, dacă va mai primi vizita vreunui domnitor, fie el chiar şi din cei cu o ditai pagina în cartea de-a cincea, să se facă că nu-l vede, chiar de l-o crede domnitorul respectiv cam dus cu sorcova.  Sau, mă rog, dacă se jenează de ăla, măcar să-i facă un semn cât mai  discret că nu-i poate vorbi de faţă cu doctoru´; poate mai bine acasă, în  linişte, după ce l-or  elibera… Iar  dacă  doamna lu´ dom´  doctor,  textilista, cu  viclenia ei nebunească de care sunt în stare muierile astea, îl va  provoca, ştiindu-l băiat de caracter,  pretinzând de pildă că dumneaei tocmai l-a întalnit pe Mihai Viteazu', care a întrebat-o pe unde vine  Salonul  numarul  5,  el, Matei, să se strice chipurile de râs, ca la o glumă bună şi să-I zică în faţă că Mihai Viteazu´ nu există! Claaar?!!!

            Dar  de unde să ştie Matei dacă şi doamna domnului doctor există cu  adevarat, sau este tot o ispită cu care-l încearcă domnul doctor?  Cum să distingă el, pentru că până acum n-a avut nevoie, între realităţi (uneori chiar plăcute) şi închipuiri? Şi Mila se şi apucă să-i explice, băbeşte (de, nici nu mai era prea tânără…) care-i şpilu´: deosebirea între real şi ficţiune – ca la şcoală, când învăţase despre legea  aia cu transformarea pe care cred că nici Lomonosov n-o ştiuse.  Profu´ de  Mate şi Fizică îi îndemnase atunci să înveţe poezioara explicativă, deşi nu erau la Română, doar ca să reţină mai uşor enunţul legii sau decretului cu pricina, ca să ţină adică minte că nimic nu se fură sau se câştigă în natură. Cică taica Lomonosov însuşi ar fi spus-o fie-sii la căpătâiul nevesti-sii, mama ei: "Nu mai plânge Tania, că ajungi diformă/   Mă-ta nu e moartă – numa´ se transformă!"

            Nu  era deci prea greu: trebuia doar ca el, Matei, să ţină minte,  aşa cum ţinuse  minte chiar Lomonosov, Legea lui Lomonosov (sau Arhimede?), să  fie   adică atent la ce vede şi să compare tot timpul imaginile zilei cu cele pe   care le ştia încă de dinainte de internare. Pur şi  simplu un exerciţiu de memorie. Ei bine, să luăm un exemplu:  intră, să zicem, în salon un  vodă. Îşi amintea el oare să fi stat de vorbă cu vreun vodă înainte de 1985 (sau  1987?), când i-au apărut primele simtome… voevodale de misoginism?  Nuuu!!! Atunci, însemna că acest vodă nu există! Sau: întâlnise  el, înainte de 1985 (sau 1987?)  doctori? Da, mai întâlnise.  Deci aşa ceva este posibil să existe şi acum!

                                      *     *      *

            Nu la mult timp după ce Matei reuşise să evadeze legal de la balamuc,  cu ajutorul viclenei  sale neveste,  pacălindu-i pe doctori  aşa cum  păcălise   odinioară şi organizaţia B.O.B că nu ar fi avut bunici chiaburi, vedeniile  începură să-l tulbure  mai  rar. Ce-i drept, Matei şi nevastă-sa stăteau şi cam departe de centru şi de traseele obişnuite pentru vizitele oficiale… Dacă domnitorii îl vizitau tot mai rar şi atunci doar ca să discute pe  chestiunea unor  recente interpretări  eronate ale Istoriei vechi, fantasme ale istoriei prezente îl zăpăceau pur şi simplu de  cap.

            Era să moară de frică ­ parcă prin decembrie – când i s-a părut  că vede la  televizor o trasmisie într-adevăr nebunească. Şi se făcea că tovaraşul   Nicolaie  Ceauşescu, secretar general al  P.C.R şi comandant  suprem al  Armatei, întâiul doctor (honoris  causa) al patriei, s-a  urcat într-un elicopter  şi ceea ce a urmat  era clar un şir de trucaje ale  minţii sale obosite, aşa că  Matei  luă  din  proprie iniţiativă  un  pumn din  pastilele roşii  în  plus.   Deşi   Mila îi interzisese să mai ia multe pastile, pentru că acum erau din salariul ei şi din  pensia lui,  nu mai veneau  de  la  fundaţia germană!  Oricum, omul dormi pe săturate, poate chiar câteva  luni, şi când se trezi, se trezi că fantasmagoriile (o fi mai corect "fantasmagorilele"?) îi erau şi mai violente.  De  pildă, i se năzări că  vede  nişte  studenţi (cu barbă!)  bătuţi chiar în    centrul Bucureştiului de (o să-ţi vină să crezi?!) mineri.  Auzi, mineri în   Bucureşti! Cum în timpul somnului lui Matei îi cam crescuseră în linişte tuleiele, se trezi chiar luat drept student de către  nişte  nebuni, când el ieşise din Pasajul Universităţii ca să caute "Scâteia”˘ (de la o vreme observase că ziarul partidului se epuiza înainte de a ieşi el, iar la chioşcul de pe strada lui, vânzătorul avea parcă un rictus ciudat săracul, atunci când Matei îi cerea respectuos şi cu banu´ în mână organu´ Partidului. Dar atunci, lângă Pasaj, soţul  Milei primi în cap o bâtă (asta chiar   exista!), bâtă care avu un efect mai ieftin decât Rudotelul prelungit.

            Urmă o perioadă foarte grea, pentru că Mila (dar… oare era Mila cea care vorbea acum altfel decât fusese ea obişnuită inainte de 1985 sau ´87?! Ea (?) începuse să vorbească  acum zilnic despre revoluţie (?) O nebunie, în mod sigur, căci  atunci când îl internaseră după acel 1985 (sau 1987?), el încă ştia că revoluţia fusese fix la 1848, iar revoluţionarii ajunseseră la putere mai târziu, odată cu sovieticii, da´ scăpaseră de ei şi rămăseserăm cu noi… De altfel  într-o zi, când domnul Agamemnon Dandanache, care avusese colegiu tot pe lá '48, i-a  făcut o vizită lui Matei, ăla îl convinse că Mila - dacă muierea asta exista cu adevărat - minţea: revoluţia fusese săvârşită în mod clar în 1848! Sau... mă rog, cu   ceva timp în urmă. "Înseamnă  că ăştia, doftorii, urmaresc din nou să mă înhaţe!" – îşi  spuse Matei, hotarând pe dată să se  comporte viclean cu orice ispită aşa cum de altfel îl învăţase de bine şi nevastă-sa (dacă existase…). Să se comporte exact ca înainte de 1985, deci… Ca să nu greşească prea mult,  bolnavul studie din nou, vreo două  nopţi, Programul Partidului (Comunist), ca să nu  iasă dracului din litera şi spiritul lui. Apoi se curăţă puţin şi se bărbieri, numai ca să se poate plimba din nou liniştit, să nu-l ia nebunii din nou drept student tomnatec. Şi totul părea la noi cam exact ca şi înainte. De 1985. Aproape exact, că, sigur, se mai schimbă şi comunismul în atâţia ani! Când se ducea la bere (la halbă, la fel de proastă), urmarea distrat cum câte unul se stropşea la partidele istorice de care învăţase la şcoală şi la rege. Se simţea prost, ca la lecţiile politico-ideologice de dinainte de 1985!  Că mai devia  câte  unul, vorbind tare despre dolarii  pe  care i-ar fi cumparat  sau despre intenţia - auzi! - de a  pleca în străinătate, ba chiar despre vreun avort - ţin´te bine! -  pentru care îi era ei imposibil până la vacanţa şcolară, puteai să-ţi dai foarte uşor seama că era doar o provocare murdară! Matei stătea singur la masa lui, încercând să se descurce cu banii noi care păreau chiar noi. Se făcea că asculta în altă parte, nu se băga. Că doar era plăcut afară din  spital! “Afară” în general, dacă mă-nţelegi…

            Partea rea era că aici nu-i mai aduceau masa, bună, rea, la bot de trei ori pe zi, în schimb aveau bere. Se mai ducea şi la vreo coadă, de pildă pe la măcelarii, deşi nu vedea oameni. Chiar dacă vânzătorul îl întreba ce vrea, de ce nu cumpără, el se făcea că plouă şi înainta încet, singur, răbdător, centimetru cu centimetru, până ce aprecia că ar fi fost timpul să-i vină şi lui  rândul în mod real, la coada reală, pe care însă doar el nu o vedea, nu-i aşa, din cauza bulinelor roşii, mai ieftine. Prea ieftine, se vede! Deseori i se năzărea ­- auzi? ­- că măcelaria era goală de clienţi, dar carnea, în nebunia lui, i se năzărea că o vede din belşug: fără os, fără gheare!  Ba chiar mai trecea vreo vedenie de babă interbelică pe lângă el, zicând: "Ce-au mai scumpit ăştia antricoatele astea! O sută de mii de lei?! Să stea acolo o sută de mii de ani, maică, cu ziua de ieri! Era mai bine pe vremea lu´ Ceauşescu!” Cum dracu´? Cât o “Dacie”?! Şi Matei ciulea urechile, înghiţea în sec, da´ tăcea mâlc şi privea pe geam la alte vedenii: maşini ca şi străine, maşinuţe mişto, pe care scria însă marca “Dacia”! Matei cerea, când credea el că i-a venit rândul, ceva neutru: oase, osicioare. "Pentru căţel, domnu'?", întreba   amabil măcelarul provocator şi doar pe jumatate real, vezi bine. Sau era o glumă cu subînţeles? Sau încă o provocare a securiştilor?

                                        *   *   *

            Şi într-o bună zi Matei se gândi să încerce marea cu degetul:  să ceară adică de la  Partid  un apartament mai spaţios, în care să poată  trăi cât mai depărtişor de Mila cea rea ca o realitate.

            Păi, membru de partid mai era, rămăsese şi în spital, unde plătise cotizaţia unuia care se credea Dej.  Vechime în  câmpul  muncii - plus spitalul -  avea  ceva.   Deci, nu-I rămânea decât să încerce… Dar mai era oare ACOLO  secretarul acela de partid, tovarăşu´ pe care îl ştia atât de bine înainte de ´85?  Sau ´87…

            Avea  noroc: tovarăşul era tot acolo; doar biroul era ceva mai vast decât înainte, şi până să se interneze Matei, tovarăşu´ nu avusese nici secretară. Între timp, vezi bine, comunismul se mai stilase în jos…  Omul, ca să zicem aşa, parcă mai chelise niţel.  Matei bătu încă o dată, respectuos, la uşă, de data aceasta  pe dinlăuntru. Tuşi. Omul însă nici nu-l băgă în seamă. "Exact ca pe vremuri, e cât se poate de real!", se  bucură Matei.  Petiţionarul strânse cu degetele sale reale, transpirate, în  buzunar, pachetul de Kent duhnind a naftalină, pachet furat din vechile rezerve ale nevestei sale, nefumătoare cel puţin până în 1985. Încercase el şi la chioşc să cumpere Kent, părea cam real, da´ îi ceruse pentru o singură ţigară cât pentru o drujbă de pe vremea lui. Da, o să-l dea gata pe tovarăş cu această "atenţie"...

            "Ia  te uită, e chiar domnu´ Matei", îşi ridică în sfârşit omul ochii, când colţul pachetului de ţigări “medicinale” îi ieşi lui Matei, ca din întâmplare, din buzunar.

            Matei tuşi, apoi articulă cât mai clar, cu un zâmbet caracteristic, aproape de jur împrejur, "Traiasca  Partidul Comunist  Român!” Şi adaugă în gând: "Ce, crezi că sunt io prost ca să răspund la  astfel de  provocări de doi lei?! Domn e  mă-ta, cretinule, eu sunt un tovarăş adevărat, daaa?!!!”  Dar o spuse numai pe dinauntru. Doar nu era atâta de nebun s-o zică în gura mare!  Doar Matei învăţase să facă faţă la tot felul de nebunii…