Împăratul gunoaielor, Capitolul 2

Capitolul 1

O masă cu tot felul de resturi scumpe, apoi se pune la cale dobândirea necuvenită a zece căruţe pline de caşcaval şi predarea către şoricime a cămărilor împărăteşti.

      Şi pe dată începură să răsară din toate ungherele şi crăpăturile şi găurile şi ţevile şi lufturile şi cotloanele casei cete de şoricei grăbiţi, care cărau în spinare sau trăgeau, legate cu sfori de mătase, de la mărţişor, cele mai proaspete bunătăţi adunate de prin gunoaiele de azi ori chiar trufandale furate noaptea de prin bucătăriile restaurantelor, bravii şoricei păcălind ori chiar înfruntând pentru aşa o cauză nobilă fioroasele pisici. Pentru împăratul lor - Maximus îi asigurase pe şoriceii lui de taină şi pe vreo doi şobolani că-l va convinge pe gunoier să fie împărat; cine dracu´ n-ar accepta? -, şoricuţii munciseră încă de ieri ca să strângă atâtea şi atâtea firimituri, felii, bucăţi, îmbucături, sosuri, zeme, scursuri, amestecuri care de care mai ochioase, care de care mai gustoase, care mai de care mai înmiresmate şi proaspete - bineînţeles, dacă ţineai totuşi cont că unele nu degeaba fuseseră aruncate mai întâi la gunoi...

Masa şchioapă a Împăratului se umplu iute cu toate bucatele adunate cu greu de prin împărăţie de către noii săi slujitori. Şi începu festinul împărătesc, de faţă cu supuşii.

La cât trudiseră, alde Chiţălău, Mama-Chiţ, Ha-Chiţă şi Chiţişor, şoriceii care aveau cuib chiar în podul căsuţei Împăratului, micuţii se gândeau că va ajunge pentru o săptămână de petreceri. Para-Chiţ, Chiţuş, Maţu-Chiţu, Chiţandru şi Chiţimia, şoriceii care locuiau în prima casă din vecini, la o văduvă bătrână şi săracă, îşi închipuiau că bucatele vor fi îndestulătoare chiar pentru o lună întreagă. Ba chiar că, în mărinimia sa mare, adică pe măsura înălţimii Împăratului, acesta chiar îi va invita şi pe ei la masă. Hămesit, împăratul ciuguli însă bucăţile de carne şi de pâine ceva mai mari, adună în podul palmei frânturile mici de brânză Camembert şi le aruncă, dintr-o singură mişcare, direct pe gâtlej, apoi mătură cu muchia palmei şi ultimele firimituri rămase. Ar mai fi vrut, săracul, şi altceva: numai ce i se trezise foamea, amorţită de atâta timp, iar acum se întindea de plăcere, că măruntaiele începură chiar să-i chiorăie, de crezură şoriceii că începe să-şi acordeze instrumentele o orchestră mare, adusă în cinstea evenimentului înscăunării. Auzi, festin: hap! – şi masa a rămas goală! Şoriceii oftară când văzură ce se alesese din isprava lor.  Dar Maximus, care era acum, dacă nu aţi uitat, întâiul ministru al Împăratului şi în această calitate oficială veghea, scruta, păzea şi salvgarda totul, cocoţat plin de ifose pe toarta cănii de ceai, uitându-se ca masa să fi fost servită aşa cum se cuvenea unui împărat, se înclină cu atât de mult respect prefăcut în faţa înaltului mâncău, încât ochelarii îi căzură iar. De data asta, tocmai în fundul cănii de tablă. Ca să nu se observe,  spuse:

- Înălţimea ta (de fapt, pe lângă ei, împăratul era, cu adevărat, foarte-foarte înalt), supuşii tare s-au întristat că nu au putut întinde azi o masă destul de îmbelşugată... Dar aceasta arată şi câtă nevoie avem noi de ajutorul măriei tale. Noi am şi pregătit pentru început o scrisoare, găsită anul trecut în Prăpastie. E o scrisorică de taină, prin care Vistiernicul Împărăţiei Brânzei se îndatora să plătească o căruţă plină de galbeni sunători ţăranilor care s-au spetit toată vara pe moşiile împărăteşti. Cum a venit însă toamna şi hambarele împărăteşti, dar şi cele ale Vistiernicului, au fost pline-ochi, de nu se mai închideau uşile din pricina grâuşorului şi păpuşoiului cărat acolo de ţărani cu căruţele ţărăneşti cele mari, iar cămările s-au umplut şi ele până sus cu putine de lapte alb si gras, de ieşea smântâna peste pervazuri, Vistiernicul a trimis  într-o noapte un slujitor dibaci, care a furat înţelesul scris, prin care omul Împăratului Brânză se angajase să plătească ţăranilor grânele şi laptele. Chiar în acea noapte, Vistiernicul a primit înscrisul furat şi, pentru mai multă siguranţă, l-a rupt în mici bucăţele şi l-a aruncat exact la gunoi. Aşa a ajuns până la noi, în Prăpasia Gunoaielor, unde nu se pierde nimic, iar noi am adunat cu multă răbdare bucăţelele, săpând încet, săptămâni şi luni, ca arheologii, apoi le-am lipit cu făină umezită în gură. Cei mai şireţi şoareci, care au ros o viaţă cărţi deştepte prin Biblioteca Împărătească, au trudit la lumina lumânărilor noapte de noapte, ca să lipească după înţeles bucăţelele şi iată-ţi acum hârtia preţioasă, ţi-o punem la picioare!

Şase şoricei, neamuri cu Chiţălău, tocmai târau o foaie de hârtie reparată ca vai de lume după ce fusese ruptă mărunt-mărunt de Vistiernicul cel cu degete groase şi hrăpăreţe. Se vedea însă destul de bine scrisul vistiernicesc şi pecetea împărătească şi semnătura Vistiernicului care scria acolo că le va da ţăranilor zece căruţe cu bani de aur pentru munca lor.

- Îl vom trimite pe Chiţuş cu un petecuţ din această înţelegere, ca dovadă că o avem, iar Para-Chiţ o să pună alături o scrisorică pentru Vistiernic, pe care înălţimea voastră, în înţelepciunea dumneatale, o veţi ticlui cât mai bine... Para-Chiţ o să i-o lase chiar cât mai pe pernă...

- Am înţeles, spuse repede Împăratul, căci un împărat se cuvine să arate imediat că a înţeles tot, chiar dacă nu prea ştie el exact despre ce o fi vorba în propoziţie. Îi voi scrie îndată Vistiernicului cel ticălos să dea imediat ţăranilor păcăliţi cele zece care cu aur cuvenite pentru hămăleală. Şi, bineînţeles, să scape vreo doi galbeni şi pentru mine, ca să nu-mi fie munca degeaba. Că doar nu oricine poate să facă rost aşa, ceac-pac, cât ai bate din palme, de o scrisorică mai întâi ruptă şi apoi atât de bine făcută la loc!

Deşi nu avea încă ochelarii puşi înapoi pe nas, Maximus sări de pe toarta cănii de ceai tocmai sus, pe gulerul jegos al hainei împărăteşti, şi îi şopti Împăratului la ureche, ca să nu-l facă de râs tocmai în prima zi  faţă de noii supuşi, proşti pe douăzeci de ani, da’ totuşi atât de mulţi:

- Uite ce-i, bre împărate, doar nu crezi că puteai găsi singur-singurel scrisorica asta şi că ai fi putut s-o şi lipeşti bucăţică cu bucăţică, în vecii vecilor! Fără scrisorica asta, rămânem în continuare cu toţii cu burţile chelălăind singure de foame: şi noi, da’ şi matale! Aşa că fă bine şi cere-i Vistiernicului cel ticălos nu să-ţi dea galbeni, ci să te pună Ispravnic peste un judeţ, sau chiar, mă gândesc acum, chiar Sfetnic Principal al Împăratului Brânză. Cere şi să-ţi dea pe mână cămările şi bucătăriile împărăteşti! De asemenea, să-i ceri, dacă nu ţi-o fi cu supărare, un tain de (şi aici scoase iute din buzunar o foiţă de ţigară pe care notase din timp numărul supuşilor, numărul minim de îmbucături cuvenite fiecăruia şi cam ce îşi dorea şoricel cu şoricel - cele mai multe îmbucături fiind cerute de mâncăul Chiţălău, care era mai gras şi era deci mai fomist).  Să-i ceri, auzi?!, în fiecare zi, trei căruţe cu multe roţi de caşcaval, o remorcă de tractor plină cu putine de brânză şi vreo două roabe cu coji calde de pâine, abia scoase din cuptor. Pe care să le aducă, cu toatele, aici, la groapa dumitale împărătească!

Împăratul se scărpină în barbă: nu se gândise să ceară o slujbă împărătească în schimbul scrisorii. I-ar fi stat lui bine, e drept, să fie şef peste ceva, dar oare? n-o fi prea de muncă să fii barem un Ispravnic de ispravă, darămite Sfetnic Principal.

Maximus însă parcă îi ghici gândul:

- Şi ca ispravnic, şi ca Sfetnic Principal, nu-i muncă mai deloc! Tot ce ai de făcut este să strigi din când în când la oameni: mai ales dimineaţa, la prânz şi seara. Ei ştiu şi singuri ce slujbe au de făcut, însă cu cât îi beşteleşti, îi ocărăşti, îi blestemi şi-i afuriseşti mai mult şi mai des, cu atât or să te recunoască mai repede de stăpân şi chiar or să te iubească! Şi n-or să mai îndrăznească să chiţcăie în front!

Împăratul Gunoaielor tuşi, în semn că a înţeles, şi se adresă imediat mulţimii de rozătoare forfotitoare şi amuşinătoare şi zdupuitoare şi chiţcăitoare de la picioarele lui. De fapt, ca să audă mai bine, unii şoricei i se şi urcaseră pe genunchi sau chiar în poală, iar Mama-Chiţ, care era mai tare de ureche la vârsta ei, se cocoţase până în buzunarul de la piept al Împaratului G - cum îi spuneau deja şoriceii-copii, ăia obraznicii de se plimbă toată noaptea pe rotile prin bucătăriile de vară. Vă spun încă de pe-acum: curând, după ce noul împărat îşi intră în slujbă, şoricuţii începură să poarte chiar tricouri şi şepcuţe cu iniţiala Împăratului : G!

-  Dragi supuşi îmblăniţi, li se adresă acum Împăratul şoriceilor. Tovarăşi ai mei! Am vrut doar, ha-ha, să vă încerc isteţimea, atunci când am spus că ţăranii îşi vor primi plata cuvenită pentru munca lor! Nu, ţărănoii nu vor primi nici măcar o jumătate de galben, cât să moaie în ceai în loc de biscuite! Ce, văzut-aţi voi vreodată vreun ţăran care să vă lase de bunăvoie ceva de haleală, care să nu vă cate prin fân cu furca-n mână şi să nu hrănească mâţe duşmănoase care să vă descopere prin cotloane, sau să nu pună măcar otravă sau capcane în cămară şi bucatărie?! Nu, domnu’ Chiţălaru, pardon, Chiţuş şi cu tovarăşul său Para-Chiţ vor duce un mesaj din partea mea Vistiernicului din Împărăţia Brânzei. Îi voi cere pentru voi toţi, aşa să ştiţi, câte zece căruţe umflate cu caşcaval pe zi, cinci care babane cu brânză şi cheile de la cămări. Să aveţi adică ce ronţăi, până vi se vor face burticile ca merele domneşti şi muşchii cât ciuberele, să puteţi pune caşcaval chiar şi la bancă, ba chiar să vă uitaţi la el cum se strică, pentru că o să vă şi săturaţi de atâtea dâmburi şi dealuri şi creste şi munţi de caşcaval, câte voi aduna io aici! Voi porunci apoi slujbaşilor împărăteşti să îmbrace uniformele anti-mâţ şi să stârpească toate mâţele, pisicile, pisicuţele, motanii şi cotoii din împărăţie. Şi voi pune pe meşterii şi inginerii şi meseriaşii împărăteşti să facă uşiţe scunde de două degete la toate bucătăriile, ca să puteţi intra în voie, noaptea, oriunde, la ospăţ împărătesc!

Şoricimea izbucni în chiţcăieli înalte şi urale de fericire, iar Chiţifael, pictorul, se apucă pe loc să-i facă, pe o faţă de masă, un portret Împaratului Gunoaielor - ce credeai? -, anume din maioneză, vin roşu şi zaţ de cafea, în lipsă de alte culori mai pricopsite.

Împăratul Gunoaielor, Capitolul I

MOTO:  – Tovarăşi, zise el, iată o problemă care trebuie rezolvată. Animalele sălbatice, cum ar fi şobolanii şi iepurii de câmp – sunt ele prietenii ori duşmanii noştri? Să supunem la vot.  Pun în faţa adunării această întrebare: sunt şobolanii tovarăşi?

      Votul hotărî imediat, cu o majoritate covârşitoare, că şobolanii sunt tovarăşi. Numai patru dintre animale se împotriviră, cei trei câini plus pisica, descoperită, însă, mai târziu, că votase şi pro şi contra.

                                      George ORWELL – “Animal Farm”

La marginea unui mare oraş, la capătul  celui mai sărac cartier din lume, acolo unde începe câmpul cel mai pustiu dintre câmpiile cele mai pustii, umede şi reci, atât de departe de casele celorlalţi oameni, încât chiar la o palmă în spatele căsuţei sale se cască înspăimântător hăul gropii de gunoi a întregului oraş,  vieţuieşte din te miri ce un om care îşi duce zilele foarte-foarte singur. Atât de singur, încât, de când nimeni nu l-a mai strigat pe numele său de familie, el însuşi l-a uitat. Nimeni nu l-a mai  alintat pe numele de botez, încât nici el nu-şi mai spune de multă  vreme în vreun fel. Nu trebuie însă să vă fie milă de el, câtă vreme nu-i cunoaşteţi adevărata şi tulburea sa poveste.

Rareori, atunci când omul se încumetă să-şi lase gunoaiele peste care stăpâneşte, ce încep să se adune din spatele casei sale şi pe care le supraveghează cu o curiozitate de neînţeles prin unica ferestruică a casei,  şi când îşi face curaj să intre în oraş, nici măcar atunci nu se duce chiar până în centru, ci doar până la cel mai mărginaş dintre cartierele mărginaşe, de unde cumpără pâine cât să-i ajungă pentru mai multe săptămâni, plătind  cu bănuţii descoperiţi, pierduţi de alţii printre gunoaie. Dar nici atunci nu-l bagă nimeni în seamă, pentru că se vede de departe cât de sărac şi zdrenţăros este, iar sărăcia are un miros pe care oamenii obişnuiţi - dar în  special cei mai înstăriţi - nu-l pot suporta fără să tuşească, fără să se înece, fără să se sufoce şi fără să li se facă silă.  Aşa  încât, atunci când, uneori, un sărăntoc de la marginea cea mai săracă a celui mai sărac oraş din Împărăţie se aventurează  pe străzile oamenilor foarte bine îmbrăcaţi, ori chiar pe străduţele oamenilor obişnuiţi - dar mai ales în calea celor care au prea mulţi bani -  aceştia trec imediat pe partea cealaltă a străzilor, de parcă exact acolo ar avea treabă. Sau măcar întorc capul în altă parte, numai să nu-l mai vadă pe sărăntoc - atâta li se face rău de mila lui.

Nimeni nu bănuieşte însă că, pentru o vreme, tocmai omul acesta care păşeşte parcă oarecum cu frică printre oameni care nu-l văd şi nu-l aud, a fost omul cel mai puternic din Împărăţie. Pentru cine nu a ajuns încă acolo în excursie, vom lămuri că este vorba despre un oraş din  Împărăţia Brânzei, ţara unde vacile dau atâta lapte, încât uneori şi apa râurilor are gust de zer, iar văcuţelor fruntaşe la producţia de lapte li se fac duminica dimineaţă copitele cu cremă de ghete.

Dar să vă spun acum povestea secretă a omuleţului singuratic care a fost pentru o vreme, aşa să ştiţi, Împăratul Gunoaielor din Împărăţia Brânzei. Astăzi, el stă însă singur în căsuţa sa izolată, aplecată peste Prăpastia Gunoaielor, iar căsuţa sa amărâtă este parcă la fel de curioasă ca şi stăpânul sau, privind peste Prăpastie - marea groapă de gunoaie a oraşului. Şi acum, ca şi înainte de vremelnica lui îmbogăţire, cel mai sărac om din  ţinut petrece  multă vreme alegând obiecte încă folositoare pentru cineva lipsit de pretenţii, dintre micile bogăţii adunate din ceea ce aruncă oamenii jos, chiar sub geamul său. El coboară în fiecare zi cât mai jos, până unde se rostogolesc pungile sau cutiile pline de mizerie pe care tot în fiecare zi, din zori şi până-n noapte, le aduc maşinile de gunoi care strâng tot ce este  stricat, murdar sau nefolositor de la ceilalţi oameni, tot ce oamenii vor  să uite sau doresc să  ştie cât mai departe. Toată ziua se plimbă şi iar se plimbă omul cel singur printre gunoaie, dar rareori lucrurile pe care le strânge dimineaţa i se mai par seara demne de a fi duse sus, în căsuţă. Ia în schimb de fiecare dată cu el mirosul gunoaielor, cu care el s-a obişnuit, dar care îl ţine departe de orăşeni atunci când, tot mai rar, merge prin oraş. Chiar dacă dă cu mult parfum pe haine, oamenii îl simt venind de la mare distanţă şi strâmbă din nas...

Cine se pricepe la gunoaie, în special doctorii de Gunoi, care predau, la Facultate, Ştiinţa Îmblânzirii Gunoiului, ştiu că oamenii aruncă cel mai repede resturile de mâncare, dar leapădă de bunăvoie şi hainele care nu le mai vin sau sunt demodate sau sunt prea rupte ca să le mai poarte ei înşişi... Oamenii aruncă mobilă stricată sau care nu mai este în ton cu moda, aruncă farfurii şi oglinzi crăpate, care aduc ghinion, aruncă şi cadouri noi, dar primite de la persoane pe care nu le pot suferi. Aruncă uneori cărţi în care nu mai cred, sau cărţi prea vechi şi obosite, înlocuite între timp de cărţi noi, goale dar cu coperţi lucioase. Sunt aruncate fără regrete televizoare prea vechi ori prea stricate, oale sparte, ceasuri de bucătărie, cuţite rupte, linguri ruginite. Uneori, lumea aruncă un dar vechi atunci când primeşte altul nou... Dar sunt aruncate la gunoi şi scrisori de  prietenie sau chiar de dragoste de la oameni care au uitat.

Omul cel singur nu ştia ce surpriză îl aştepta de fiecare dată, ce va mai găsi sau descoperi, în afară de cele câteva monezi cu care putea apoi să-şi cumpere pâine. Din care nu uita să lase câteva firimituri şi pentru şoriceii care trăiau sub căsuţă şi mişunau, ca şi el, în căutare de lucruri importante numai pentru ei, prin Prăpastia Gunoaielor.

Capitolul 1

 Cum s-a întâlnit sărăntocul de gunoier cu un mic ajutor neaşteptat şi cum i-a promis Maximus, şoricelul ochelarist, că o să-l facă dintr-o dată Împărat.

Pot să vă povestesc cum a început povestea noastră, nu demult, într-o astfel de dimineaţă umedă, în timp ce în soba cârpită cu aţă ardeau duduind, cu flacără albastră, nişte legi tipărite pe hârtie bună de Guvernul care promitea că săracii o vor duce de anul viitor mult mai bine decât anul trecut - bineînţeles, dacă vor avea răbdare şi nu vor crăpa de foame până atunci.

La picioarele patului de ziare pe care se odihnea, stând într-o rână cu ochii la geam, omul cel mai singur auzi un foşnet mic-mic-mic.

- Or fi şoarecii, îşi spuse el fără să se prea mire, chiar cu glas tare, pentru că obişnuia, fiind singur, să vorbească totuşi cu cineva. Şi acel cineva era întotdeauna el însuşi!

Dar foşnetul reveni mai puternic şi, la picioarele omului, aşezându-se fără teamă, cât mai comod, pe un ziar confortabil din vara trecută, când ştirile erau ceva mai umflate, dar mai moi, acum însă un ziar cam ros de ploi, îşi făcuse apariţia un şoricel.

Nici acest lucru nu ar fi fost de mirare, pentru că şoriceii luau deseori masa în căsuţă, primind cu recunoştinţă firimiturile pe care omul le dăruia. Nu ar fi fost deci ceva de mirare, dacă şoricelul acesta grăsuţ nu ar fi fost îmbrăcat ca pentru bal, cu o haină lungă (fără nici un petec pe toată lungimea ei!) şi n-ar fi purtat ochelari rotunzi, foarte rotunzi! Cum nu se mai poartă astăzi şi în tot cazul mai rotunzi decât văzuse vreodată omul nostru.

Şi şoricelul tuşi, îşi drese glasul, îşi şterse boticul cu o batistuţă de şoricei şi începu primul conversaţia:

- Ştii, NOI ne-am gândit că ar fi bine să fii Împăratul nostru. Toţi ceilalţi oameni sunt prea ocupaţi să se gândească unde să ne mai pună capcane, cum să ne otrăvească, sau să oploşească în casă cotoii graşi, numai ca să ne pună pe noi pe fugă. Aşa că nu ne mai gândim la ei, ne gândim direct la mata şi îţi propunem deci să accepţi ca să ne fii conducător. De ani de zile te tot vedem coborând în Prăpastia Gunoaielor, căutând, alături de noi, printre resturi. Doar că ‘mneatale cauţi scrisori de dragoste rupte, în timp ce noi căutăm coji de pâine pe jumătate uscate sau felii abia muşcate de salam. Ne-am gândit deci că ne-ai putea proteja de ceilalţi oameni, ba chiar să ne asiguri puterea asupra pisicilor. În schimb...

- În schimb?..., întrebă omul, care îşi revenise repede din uimire. Ce-ar trebui să primească în schimb onorabilul Împărat al vostru? Salam puţin nemuşcat sau proaspăt aruncate coji vechi întregi de pâine?!

Şoricelul tuşi important, se mai şterse o dată la botic cu batistuţa de şoricel, îşi scoase, important, ochelarii cu sticle rotunde (mai rotunde decât văzuse omul nostru vreodată!) şi spuse rar, ca să se facă înţeles chiar şi de un om:

- NOI suntem adevăraţii stăpâni ai secretelor şi ai bogăţiilor oamenilor, numai că nu ştim ce să facem cu ele; un om ar şti, însă! Căutăm zile şi zile întregi până găsim o biată îmbucătură de caşcaval, şi aceea mucegăită, dar de prea multe ori găsim bani de aur, mici bijuterii preţioase... dar numai pentru oameni! Nouă nu ne sunt folositoare: îţi imaginezi vreun şoricel ducându-se la magazin şi cerând o bucată mare de brânză, apoi, la casa de marcat, scuzându-se: „Ştiţi, nu am mărunţiş la mine, dar vă dau în schimb o za de brăţară de argint sau un dinte de aur”?

- Mda, sună frumos, se gândi cu glas tare, ca de obicei, omul. Până acum am găsit doar un ceas argintat, dar fără maşinărie înăuntru, şi multe vase chinezeşti sau făcute din cristal scump, de Boemia, dar, uite-le: sunt toate numai cioburi! Dacă aş găsi de pildă măcar un ceas aurit, aş fi destul de bogat şi într-o zi poate că m-ar pune primar. Aşa aş putea avea grijă şi de voi, şoriceii. Vă voi putea apoi trimite zilnic, chiar aici, cutiuţe de caşcaval învelite în poleială roşie, galbenă ori albastră.

- Mai mult decât atât, continuă şoricelul, ridicând o gheruţă ca un deget, spre luare-aminte. Împăratul nostru ar fi nu numai cel mai bogat om din toate timpurile, ci şi cel mai puternic, pentru că el ar şti toate-toate-toate, absolut toate secretele din oraş - dar, ce zic eu? Toate-toate-toate secretele-secretelor din ţară şi din Lume. Nimic din ceea ce fac împăraţii, regii, preşedinţii sau generalii nu rămâne un secret pentru noi. Secretele lor extraordinare, trecute în dosare sau povestite în scrisori sau pe bileţele ajung jos, în prăpastie sau prin alte gropi de gunoi în care trăiesc fraţi de-ai noştri, şoricei. Par pe veci îngropate după ce stăpânii lor, ai secretelor, au mototolit sau chiar au rupt mărunt-mărunt hârtia pe care au fost scrise. Uite, şeful Armiei împărăteşti, generalul Credinţescu, care a scris unui văr din altă împărăţie că ar vrea, în primul concediu, să-l trădeze pe conducătorul ţării, ar da oricât să nu ducem scrisoarea la ziar (şi, aici, şoricelul bătu cu picioruşul în hârtia veche pe care stătea). În schimb, ne-ar da câţiva saci de aur, din care ţi-ai construi un palat, iar noi am mânca brânză şi salam cu măsline câţiva ani la rând! Poate că s-a răzgândit şi a rupt scrisoarea înainte să o trimită - nu contează, tot ne va da gologanii ca să nu-l pârâm! Sau, uite, un inventator care a rupt din greşeală tocmai foaia pe care scrisese formula unei mari invenţii, la care a lucrat cincizeci de ani! Ne-ar oferi chiar şi viaţa lui, numai să-i dăm înapoi formula pierdută! Am putea să-i cerem în schimb să facă invenţii şi pentru noi, ca să o ducem astfel mai bine. Să ne facă, de pildă, maşinuţe cât un pantofior, chiftele care să se umfle ca balonaşele de gumă, televizoare cât o cutie de chibrituri mici, cu prezentatori cu mustăţi, dar şi cu codiţă, tunuri care să tragă până departe cu găinaţ, bombe cu fum de ardei, sau casetofoane cât o gămălie de ac, la care să ascultăm chiţcăiala zilei. Sau, un împărat care a trimis scrisori secrete, cerând duşmanului să-l ierte, numai să nu vină cu oaste! Nu ar vrea să afle şi supuşii săi cam ce fel de împărat laş au ei. Ar putea împăratul să-l pună ministru pe cel care îi aduce acea scrisoare, pe care împăratul o credea distrusă? Ar putea! Ba s-ar putea ca într-o zi să-i lase chiar şi tronul! Multe secrete din lume au fost rupte şi aruncate la gunoi. Oamenii dorm ştiindu-le pierdute pe veci, dar şoriceii ştiu să le adune şi au răbdare să lipească la loc hârtiile rupte, oricât de mici ar fi bucăţelele şi oriunde ar fi ele duse de vânt. Aşa, avem bine păstrate secrete mari, pe care cei care le-au pierdut nu ar vrea să le ştie salvate...

- Nu este frumos să furi secretele oamenilor, spuse, stând foarte puţin  pe gânduri, omul. Dar ceilalţi oameni nu mi-au făcut niciodată bine şi de foarte multe ori mi-au făcut chiar mult rău... De ce să nu fiu şi eu puţin împărat, chiar şi unul rău, decât un biet gunoier bun?

Şoricelul se plecă atunci în faţa Împăratului.

- Majestate, de îndată şoriceii domniei voastre vor întinde o masă împărătească, cu cele mai noi resturi aduse din groapă! Avem chiar şi un dop proaspăt de şampanie, încă umed, pe care, dacă nu vă este cu supărare, îl vom mirosi pe rând, dacă, aşa cum bănuiesc, îmi veţi da şi mie vreun rang pe măsura importanţei mele.

- Foarte bine. Tocmai te-am şi numit întâiul meu ministru! Dar... cum te cheamă?

- Mă numesc Maximus Quitzush şi nu altcum, Mus sau Ximuş, cum îndrăznesc încă unii să mă mai poreclescă, se înclină cu importanţă noul întâi ministru. Dar, făcând prea jos plecăciunea, ochelarii proaspătului întâi ministru căzură de pe nas. Norocul său - ochelarii cei rotunzi (n-aţi văzut niciodată ceva mai rotund decât acele lentile!) căzură pe ziarul cel moale.

Dar Împăratul se făcu că nu a observat, ba chiar se strădui să nu pufnească în râs, ca să nu se ruşineze ministrul lui chiar din prima zi, în faţa supuşilor. Care or fi fost ei nişte şoricei  proşti, dar măcar erau mulţi!

După ce şoricelul se retrase ca să organizeze festinul, Împaratul ţinu în continuare un sfat de taină cu el însuşi, la care nu avu însă încredere să invite pe nimeni. De după o ceapă-de-apă, ascuns bine, Maximus auzi însă totul, pentru că miniştrii, mai ales întâii miniştri, ştiu, de, să tragă bine cu urechea, iar fostul gunoier se gândea cu glas tare, pentru că obişnuia, fiind mereu singur, să vorbească totuşi cu cineva. Şi acel cineva se întâmpla întotdeauna să fie chiar el! 

- Cred că acest Mus-Ximuş, cât este el de mic, tot îi destul de deştept ca să mă înveţe cum să mă fac o vreme împărat. Oricum, nu pierd nimic, căci oricum mă plictiseam, îşi spuse gândind tare noul împărat.

Capitolul 2