Poeme din Mezzoland

FOARTE   UNU 

Nu moare nimeni de singurătate –

uneori îţi mai cade în cap o cărămidă, o clădire, câte un oraş,

unii sunt mâncaţi de tramvai, alţii, călcaţi de tigru,

dar nimeni nu moare singur de singurătate, trebuie

să fie ajutat…

Cauţi în cutia de poştă şi în cutie nu ţi-au pus nimic,

doar scrisori rătăcite de la nimeni care se iubesc,

îţi torni un pahar într-un singur pahar, o

singură farfurie îţi împarte existenţa la unu

-          unu împărţit la unu ne dă nimic! –

noaptea încui o dată de două ori

şi le asculţi zgomotele:

pereţii sunt subţiri ca nişte şaluri de păianjen,

auzi iubirea şi glasul şi zgomotele şi tot.

Dimineaţa ai mai mult curaj,

îţi faci cafeaua – o singură ceaşcă şi

îţi treci în revistă fostele cuceriri, ştii,

primele Ea, romantismul, apoi vânătoarea

şi toate, toate celelalte.

Îţi aduci aminte unde ţi-ai pus primul sărut.

N-ai ales bine locul de temelie:

au construit deasupra un oraş!

STRICTUL NECESAR

Plouă, plouă în şir indian,

picătură după picătură,

ca un tren de marfă care

nu-şi opreşte vagoanele

înşirate în nici o staţie…

Fiecare are câte-un prieten pe undeva,

aşa că eu mă retrag cu domnul Dickens în traducere,

care zice că mi-e prieten.

Păianjenul de colţ ascultă în mijloc muzica.

Domnul Chopin se întoarce pe partea cealaltă

şi atât de frumos spune mister Charles

cum a făcut conaşul Pip carieră

ajutând un sentimental recidivist,

încât din ţăran a ajuns ca mine,

să stea în casă cu chirie

şi să admire la oraş progresul

stând de vorbă cu scriitori englezi netraduşi,

încât încep să iubesc oamenii în cantităţi mari,

încât mă înduioşez chiar şi pentru mine,

de mă îndur

să mai respir puţin  şi în interes personal,

dar numai puţin,

numai strictu’ necesar!

CÂNTICUL ANCOREI

I-am dăruit un lanţ de-aramă

cu un simbol la capul său –

o mică ancoră, uşoară,

să ne ferească de-orice rău.

Ne-am ancorat, am zis atuncea,

şi-n dragoste ne-o fi un semn…

Eu am plecat apoi în lume

pe o corabie de lemn.

Jurasem c-om iubi de-a pururi

şi că pământul e rotund…

Corabia opri în radă

şi ancora căzu la fund!

PEDEPSE EXEMPLARE

Calu-Mpăratului-i cam chior,

ploada-Mpăratului, cam şchioapă,

nu se mai găseşte strop de apă,

au ţăranii numai un picior,

Nu mai plouă nici de Sărbători,

soaţa Craiului e foarte cheală -

din atâta sfântă betegeală

vizionari trec drept nevăzători!

Se întunecă destul de des,

lupii joacă şleampăt menuete,

Gâdea scrie noaptea, pe manşete,

versuri lungi, cu dublu înţeles...

                                                                                                                                

Metrul etalon e interzis,

subversivă-i cartea de Citire,

lumea se măsoară peste fire,

strâmb, pidosnic, oblu, imprecis.

Sfinţii poartă sifilis în glas...

A ieşi din apă se învaţă

(ca uleiul bun la suprafaţă)

Adevărul, numai de e... gras!

Ne tocim de garduri şi ostreţe,

Libertatea ne-o strigăm la câini,

ne plivesc stăpânii de stăpâni

şi Pitagora e ars prin pieţe...

POVESTIND, ULISE COLINDÂND LUMEA

Într-o noapte

vântul mi-a adus

un oraş strein.

L-a aruncat pe nisip,

în ochii mei,

la picioarele porţii mele.

L-am văzut dimineaţa

şi toate străzile lui erau pline de oameni.

Şi oamenii alergau

care spre porturi,

care spre gări, unii chiar

se suiseră în avioane şi aşteptau

să încolţească,

să rămână locului,

căci oraşul va pleca!

Pisicile, câinii, precum

şi alte fiinţe-ale omului,

sătui de drum,

îşi săpau cotloane-n nisip.

-          De ce vă grăbiţi?, i-am întrebat pe acei streini.

-          Mâine va cădea aici un alt oraş… 

Decupaj din volumul de versuri Mezzoland

LIPSICK 

Adesea locuiesc într-un cub. 

Soarele intră printr-o fereastră pătrată,

se varsă pe un dreptunghi de masă şi iată

apa curge încet printr-un tub.

   Străzile au o formă în genere regulată,

   oamenii sunt în general simetrici.

   Un război, o boală, un tramvai, aici

   strică simetria  asta minunată.

Au un farmec ciudat pietrele scobite,

copacii arşi, femeile divorţate,

persoane vechi, cu maniere demodate,

pârâuri  mici, cu maluri fericite.

   Sunt şi eu o făclie demodată,

    un chibrit aprins de la capătul alb;

    când voi lumina în sfârşit mai puţin slab,

    va fi o explozie adevărată.

după care nu voi mai şti  face unghi

şi arderea mă va consuma,

cărbunele, ultima dată, stins, va lumina,

apoi se va desprinde din dreptunghi.

   Oricum, am început de mult să fumeg,

   unghiurile toate mi s-au uscat,

   o, rece alunec şi, ce păcat

   doar pedeapsa buzelor tale mă  ţine alb!

MOARTEA SIXTINA

A trecut Moartea pe lângă mine,

ca un tren încărcat, gemând de navetişti

(trenuri din acelea

care trec pe lângă gară

ca să oprească mai încolo,

în câmp,

ca să nu mai urce şi alţii

peste morţii cei vechi,

peste morţii cei foarte vechi,

pentru care Moartea a oprit în gară

şi cu o foarte, foarte foarte mică întârziere,

morţii care au urcat

mai de la capăt,

care stau confortabil -

nu s-ar mişca o palmă mai încolo!).

A trecut Moartea pe lângă mine,

nNimeni n-a tras semnalul de alarmă, ca să oprească,

să urc.

Atunci am tras semnalul,

(semnalul meu de alarmă ca un strigăt

în întunericul sălii de cinema,

la un film cu multă Moarte -

oameni plictisiţi

de ţăcănitul roţilor de tren ale Vieţii,

bucuroşi de sângele altora,

de sângele altora,

umbra sângelui umbrelor vii de pe ecran...)

Am alergat după ultimul vagon,

apoi după umbra ultimului vagon,

care întindea, ca un frate,

mâna, întinzându-se spre degetele mele întinse,

rupându-se de braţ, de umăr, de fuga mea

(Mai ţii minte Capela Sixtină,

mai ţii minte viaţa acelor mâini întinse?).

Piciorul mi-a alunecat

pe scara uscată pe vrejul uscat al vagonului,

din mers am prins bara uscată pe coaja uscată a vagonului,

privirea mi-a alunecat

de pe bara şlefuită

de atâtea şi atâtea şi atâtea şi atâtea priviri

care n-au fost în stare să prindă din merssSă urce

şi-au alunecat, vai,

sub roţile vagoanelor,

sub roţile Morţii,

fără să oprească,

fără să tragă cineva semnalul de alarmă,

şi atunci s-au trezit

tăvăliţi ca şi mine,

aruncaţi, printr-un nenorocit accident,

în nenoricita asta de Viaţă...

Ca pe tavanul coşcovit al unei Capele Sixtine!

SCURTCIRCUIT GREŞIT

Şi-atunci trenurile noastre s-au întâlnit undeva între

staţii                   

şi-atunci spaţiul a devenit brusc iarăşi ics-igrec-zet

nu mai eram doar un drum rectiliniu-uniform spre o cauză

iar conductorul care ne ceruse bilet

coborî ca să şteargă geamurile şi să ne vedem

Am plâns când te-am văzut cât de albă

am plâns eram curat şi-mi venea să ning cu flori

către tine să mă preling am îndrăznit încet înceeet

ca mierea lunii încet înceeet pe tulpinile dulci de nalbă

Ştiam că trenul tău vine dinspre Ics

şi trenul meu aleargă către Ics

că trenul meu vine dinspre Igrec

că trenul tău pleacă oricum spre Igrec

dar tot am coborât dulce clipă

ca tulpina de nalbă noaptea

o secundă eternă tu erai în sfârşit lângă mine şi erai

în acelaşi timp undeva undevaaa

cred c-ai vrut să ne luăm uşor de mână

cred c-ai vrut să ne luăm uşor de lume

dar ai început să plângi sau poate ploua cu tine

se întunecase în jurul tău cu împrejurul meu

pasul tău a călcat cred pe ceva -

am dus inima la mână apoi sângele singur singur

                                                               s-a oprit

apoi rana din frunte pe care călcaseşi

nu mai sângera...

Aveam gura plină-ochi de adjective

aveam ochii dilataţi până la urechi de-atâtea comparţii hazlii

un menuet fâlfâia din vârful elitrelor atât cât trebuie pe deasupra noastră -

două trenuri între două staţii între două ninsori -

un poem îmi deschidea acum buzele

cum împinge brutal iarba pământul primăvara

strângeam din dinţi

atunci i-am zis:

vremea e prea scurtă pentru adjective;

nu trebuia să vorbesc îmi venea poemul înapoi -

mâncasem prea multă poezie veche

mi-era ruşine cu duhoarea comparţiilor mele

metaforele izbeau ca pickamerul să-mi spargă dinţii

Iar tu ţi-ai întors privirea ta fără adjective

de la fereastră

ai observat atunci străinul şi umbra străinului care eram în faţa ta

în faţa ta era o fereastră care da

spre altă fereastră

străinul care eram eu la tine cu durere se uita

Atunci ai făcut semn şi vremea a reînceput tictactictactictac

iar conductorul care ne ceruse bilet

a murdărit geamurile la loc

trenul tău a întors capul şi a plecat înapoi spre Ics

trenul meu s-a pregătit s-o zbughească spre Igrec

şi fumul a coborât la loc peste foc