Molia – de – sticlă

Moto: „Daca filme nu vedeam/ te iubescul nu-l ştiam...

Te priveam ş-atâta tot,/    mă priveai ş-atâta tot,

am fi râs şi am fi plâns,/  mi-ai fi spus să te ţin strâns

şi cu mine ai fi fost…   / proastă tu şi eu un prost,

anonimi şi şterşi şi mici.. /    Cum iubesc aştia pe-aici,

ar fi râs lumea de noi!”

(dintr-un poem tot de Victor Cilincă)

 

        Bă, Riri era singura din sat care-avea lanternă. În fapt nici nu era ea din sat, dumneaei era a satului doar atunci când cobora o dată-n săptămână de la Nemţii-de-sus, pentru cursul de alfabetizare. Şcoala de la noi fusese închisă prin anii 60, când cu colectiva. Că oamenii, deşi fierbinţi la miez, n-au mai vrut să lase copii, că le era ruşine să nu le dea de moştenire măcar câţiva ari – acolo, zicea nea Toare.

Riri, învăţătoarea, venea în clasa de la faţă a şcolii, cea în care nu ploua, şi aştepta acolo să vină oamenii la alfabetizare, după cum era obligaţia. Că jumătate de sat nu ştia decât cel mult să pună degetu´, nu urcase biata carte, sărăcuţa, dealu´ pân´la noi.  Numai că nu venea nimeni la tovarăşa Riri ca să înveţe carte, lumea se temea că-i ceva dureros, că te bate la palmă, te pune pe coji sau că rămâi naibii fără vlagă după ce buchiseşti, ca atunci când urci măgura pe nemâncate. Se făcea de-a dreptul seară dar la şcoală tot nu venea nimeni şi de aia şi Riri, fată simţită, nici nu mai aprindea de la o vreme lămpile în clasă, să facă adică iconomie la gaz. Aştepta pe întuneric să se termine orele, atât cât era stabelit, iar o dată pe lună primarul Cândea îi semna că a făcut într-adevăr deplasarea, să-şi ia şi fata banii.

   Eu mă deprinsesem să intru în clasă cu mult înaintea ei, fără să las umbră încă de pe lumină, şi s-o miros de la distanţă, aşa, ca orbeţii. Ea se dădea cu ceva care mirosea ca dulceaţa de trandafiri şi ca aguda călcată cu piciorul. De la distanţă mirosea, că o simţeai chiar dacă îşi schimba pe întuneric locul de la catedră, unde se cuvenea să stea, pe un loc într-una din băncile pe care baba Marta, moaşa fără slujbă,  nu le pusese încă pe foc… Când mirosul se apropia, îmi ţineam strâns suflarea şi mă lipeam de perete, până auzeam foind a nemulţumire şarpele casei…

   Pachiţa ştia că vin şi mă aştepta afară, după duzi, ca să n-o văd, dar s-o zăresc, dac-aş avea nevoie... Uneori îi auzeam prin peretele şcolii cum îi bate inima. Se liniştea doar când tovarăşa învăţătoare se urca pe bicicletă şi pleca, peste măgură, spre Nemţii-de-sus. La Nemţii-de-jos nu mai era nici o fată care să umble noaptea cu lanternă!

 

   Era cam în anul în care apăruse şi „Moş-omu´”, cum l-am poreclit noi,  copiii, în acea vreme. Nici cu drag, nici cu pizmă – ezact cum se cuvenea!

L-am găsit la marginea drumului, cam între sate, la poalele Deochiatului – un fel de munticel al nostru, care de sus e doar un podiş care se uită la noi ca într-o gaură. Trec uneori maşini, se mai opreşte unu´ să... vorba ceea, se dă omu´ la un tufiş de pe marginea râpei şi, cât face treaba, vede ceva mişcând aici, jos. Ăia suntem noi, văzuţi de sus, prin întuneric...

   Moşul nu era ceva de capul lui, doar că ne picase pe drum, îi venise ceasul, se vede,  taman între satele noastre, şi nu se hotărâse în care să moară. Nu se deosebea de un om, doar că nu vorbea şi nu-l cunoşteam, da´ nici nu părea să vie de pe cine ştie ce meleaguri. Nu, nu avea semne de lovitură, poate i se terminase brusc aerul la drum, poate i se terminaseră zilele. Dar ştiam că tot trebuie să anunţăm la Miliţie. Şi la Miliţie nu aveam cum să anunţăm, că se rupsese tortiţa aia de învârtea dinamul telefonului de la C.A.P.  Noaptea aia l-au lăsat pe loc, de se împiedica lumea de el, pe întuneric...

 

   Curent n-aveam pe atunci în sat, dar nouă ne ajungeau lămpile. Dacă nu se termina gazul lampant, căci în vale, de unde venea drumul, se făcuse încă din toamnă o surpătură. Aprindeam lămpile doar din când în când, ca să ştie şi străinii care treceau pe sus că e întuneric…

 

   „O fi căzut bre de sus, de pe Deocheatu´, că doar n-o fi căzut din Cer”, şi-a dat, normal, cu părerea părintele Daie, la care s-au dus oamenii cu mortul sau ce-o fi fost acela, până sosea în sat, poate la vară, şeful de post. Părintele nu prea voia să-l ţină el în biserică, că era vreme de primăvară şi nu voia să i se împută, Doamne-fereşte, ţoalele cele bune, pentru un venetic, poate turc sau ovrei. L-a lăsat chiar lângă toacă, ca să nu uite taica dascălul, înainte de a bate lemnul, să aprindă şi-un ciot de lumânare rămasă de la Paşti. Nici altă lume nu l-a vrut: „Dacă ăista are, Doamne-fereşte, vreun plod prin America, prin Germanea ceia şi-o să treeebuim să dăm declaraţii?!”

 

   Era în primăvara aia în care Riri n-a mai venit trei luni şi o zi: o lovise pesemne  putregaiul dezgheţului, atunci când duhurile din mocirla toamnei se dezgheaţă, piciorul s-afundă-n glod şi-i o minune când se opreşte-n ceva şi pământul fumegă ca ţigara. Îl ţineam pe moş-om afară sub toacă de-o săptămână, da´ minune – în loc să se împută, ghiujul începu să lumineze, aşa, ca o lanternă mică, după ce soarele se ducea naibii în spatele bisericii. Şi ca o lanternă de cele mari mai spre miezul nopţii, când se mai culca lumea. O fi minune, ne-am zis noi, care învăţasem la şcoală că nu există Dumnezeu, deci ceva-ceva fermecat, necurat,  tot o fi după lăsarea întunericului. Iar părintele Daie ne-a lămurit că nu e voie să mai fie minuni din ´44  încoace, de când sfinţii nu mai coboară exact pe pământ, ci se agaţă doar cu spinarea şi coatele ascuţite în atât post de tencuiala bisericii şi se bucură pe dinăuntru că nu-s ca noi aici jos, în C.A.P.  Ce-a fost vechi dintre minuni s-a înregistrat, e trecut în catastife, ce e nou de-acu nu poate fi decât lucrarea lui Sarsăilă, ne-a luminat popa-părintele... Aşa că porunci să-l aruncăm afară pe moş-om, că prea lumina de te băga în boli: mai tare ca petromaxul inginerului Sterea! „Cine-a mai văzut creştin să lumineze?!”

În drum moş-om mai încurcă vreo două-trei nopţi, oamenii se fereau să dea peste el, mai ales muierile, ca să nu simtă cumva duhoare, dar uite că nu duhnea a nimic, de parc-ar fi fost de lemn. Şi chiar sună a lemn, când îl ciocăni moaşa a fără copii, Frusina. Da´ nu putea fi din lemn, căci meşter care să cioplească un moş perfect, fie el şi urât ca acesta, nu se găsea pe lume. Dar dac-ar fi fost de lemn, se explica şi lumina: doar se ştie, ciupercile uscate sunt, cum naiba-i spune, „fosforiscente”.

 

   I-am scris lu´ tovarăşa Riri salutări şi suspine şi nişte cuvinte care ritmau două câte două. Şi am trimis-o pe Pachiţa, într-o seară, ca să nu vadă mama că m-aş duce eu acolo sus. Că destul stătusem cu lunile noapte de noapte pe culme, aşteptând să văd lanterna tresăltând şi icnind parcă pe drumul răsucit printre nalbe. Da´ proasta n-a ajuns la nemţenii de sus, că s-a speriat cică de lumina ce plutea în jurul moşului ca fumul dintr-un bageac în care bate ploaia şi a venit toată plânsă. Da´ eu cred că era plânsă că citise înadins toată scrisoarea, care se vede că era lipită cu altă limbă decât a mea şi avea hârtia stropită şi sărată. 

 

   Am vorbit cu băieţii să ducem moşul la cimitir, să nu mai încurce seara fetele, da´ nu puteam să-l îngropăm fără ştirea părintelui. Că când ne-au dus odată într-o vară în vale la UTC, ne-au atras atenţia că popa e un element reacţionar şi să nu cătăm în gura lui, da´ până una-alta, la noi  te îngropa popa, nu UTC-ul! 

 

   Şi l-a luat acasă Haralambie, moşneagul. Zicea că şi el e aproape mort şi i-ar sta bine cu moş-om în casă, să nu mai vorbească adică singur. Măcar făcea economie de gaz. Şi oricum, dacă moş-om ar fi fost şi el viu, Haralambie tot n-ar fi auzit ce-i spune, că urechile lui erau numai bune pentru secrete, de când i-a pocit  faţa cazanul cu ţuică, însemnându-l şi pentru Lumea cealaltă şi bubuitura trecând dintr-o ureche în alta chiar prin tărtăcuţă, după cum ne-a istorisit moaşa…

 

   Ieşeam, în cele trei luni şi-o zi, cu Pachiţa. Ţineam împreună toată uliţa aia lungă, a Holteiului, şi până la biserică o lăsam să se lase sărutată. O dată! Apoi, la şcoală, pe întuneric, o îngrămădeam pe băncile bune şi-i auzeam inima ca deşteptătorul. Câteodată mi se năzărea parfum de dulceaţă de trandafiri, poate şi de dude călcate cu talpa goală, da´ era chiar dulceaţă de trandafiri, uitată de baba Marta la răcit pe catedră.

 

   Când Riri începu să coboare din nou,  pe bicicleta ei, o dată pe săptămână, cu lanterna legată cu sfoară de gleznă, să n-o piardă, anume îi ziceam Pachiţei să vină să mă ia de la şcoală, unde-mi făceam de treabă, cică săpam după râme. Uneori o făceam pe bărbaţii şi dădeam foc la carbid în apă, ca să facem bubuieli special pentru învăţătoare. Dar Riri îmi râdea la fel ca lui Pantelimon, ca lui Alecu sau chiar lui moş Haralambie. O chemam uneori şi pe Tuţa, să mă vadă adică Riri cu două şi să plesnească de necaz, dar învăţătoarea îmi râdea în continuare la fel ca lui Pantelimon, Alecu sau chiar Haralambie, deşi Haralambie era moş bătrân, iar noi eram mai copii decât ea…

   Dar măcar ajunsesem specialistul număru´ unu în moş-om. Riri era om de ştinţă şi clătina din cap, în timp ce eu o învăţam cum să-l deschidă şi cum să-l închidă pe întuneric. Că Haralambie îl acoperea cu o cergă groasă, de nu mai răzbătea lumina, sau cu un ţol mai destrămat, care făcea să treacă razele de lumină ca ălea ale lunii, noaptea sub dud.

 

   Cu timpul, ne-am obişnuit bine cu moş-om. Miliţia nu mai urcase până la noi la Nemţii-de-jos, de când se surpase drumul, da´ noi n-aveam treabă: ne făceam în casă pâne-n ţest, iar de gaz nu mai aveam propriu-zis nevoie, că-l împrumutam pe moş-om de la unul la altul. Avea unul clacă la porumb, îl şi aduceam pe moşul luminos şi-l lăsam mai în spate, sub ţol, să nu ne bată lumina-n ochi şi să ne dăm adică peste degete. La o serată din astea pe dezghiogatele a venit chiar şi tovarăşa  Riri, că avea de făcut un recesămnânt al copiilor. Şi recesămnântu´ a mers repede, că la noi toată lumea ştie că nu mai erau copii, de se închisese şcoala de prin anii ´60. Aşa că am stat şi cu tovarăşa învăţătoare la lumina moşului, şi doar rogojina pusă pe o blană de lemn de soc se mai zgâlţâia din când în când, de la Tuţa, care plângea cu spatele la noi, de pe laviţă, că cică i-a intrat ceva-n ochi. Da´am controlat-o şi nu avea nici pe dracu´, doar că voia să-mi facă mie protest. Pentru mine şi Riri. Lui  Riri, care era acum puţin mai bătrână şi făcuse şi-o altă şcoală la fără frecvenţă cât fusese alea trei luni şi-o zi la pat,  oricum nu-i păsa, că nu mă lăsa nici măcar să-i duc lanterna până sus pe măgură. Spunea că pleacă devreme, că voia să facă alfabetizarea în mai multe sate într-o singură zi. Că ce deşteaptă se făcuse dânsa!

   Dar tot am atins-o o dată! Când a văzut că Tuţa plânge, s-a dus s-o aline, s-o legene, a şi pupat-o pe lângă unde avea Tuţa zâmbet duminica. Ştiam precis unde e! Apoi, după două „Mărăşeşti”, când tovarăşa o fi fost sus pe Deochiatu´, mi-am făcut timp s-o pup pe Tuţa, pe obrazul uscat, ezact unde ştiam eu că stătuse şi buzele lui Riri. Şi Tuţa chiar mirosea puţin a dudă zdrobită şi când am pupat-o a doua oară, după ce acoperisem moşul cu o pală de tablă galbanizată, de la coperişu´ bisericii, am simţit în sfârşit mirosul de petale…

 

   Pe moş-om l-au dus în anii ăia de petreceri şi pe la nunţi, şi pe la hore – de nu-i mai ştiam poziţia, iar moş Haralambie chiar începuse să se cam supere, ´cea că iar trebuia să vorbească singur, cu toate că el se alesese cu deranju´. Iar când au venit odată nişte tovarăşi de la raion şi-au făcut şedinţă, l-am pus pe moşul-lampă în spate după nişte multe sticle de vin goale, de lumina în toată şcoala numai a galben şi-a  verzuliu, aşa cum erau sticlele prin care trecea lumina moşului. Sigur că nu i-am lăsat să-l vadă pe moş, să nu ne amendeze sau mai ştiu eu ce. Dar după vizita tovilor, inginerul Strea, deşi era de mult la pensie, ne luă frâiele trebii şi hotărî că şederea moşului la noi  „trebuie să capete o formă legală, că aşa ne învaţă Partidu´”. Aşa că îl înregistrară la şcoală, cu număr de ordine, aşa cum e legal. Ca să-i deie şi un nume, l-au scris ca „Corp de iluminat public No 73”. La 74 era lanterna preşedintelui de C.A.P., la 72 era trecut clopotul bisericii, la 71, catedra, şi de la 70 urmau băncile; cel puţin pe hârtie, că multe le pusesem pe foc.

 

   În anii în care s-a tras în sfârşit lumină în sat, după ce se raportase de câteva veri că toată România-i luminată, după cum am citit din „Scânteia” cine ştiam să cetim, lumina Corpului de iluminat public no 73 începu parcă să mai scadă, sau nu mai văzusem noi lumină electrică şi aia ne lua toţi ochii. Moşul fusese, ce-i drept, pe gratis, dar cu neajunsuri: unde pui că nu puteai face două nunţi în aceleşi timp, sau la una trebuia să te mulţumeşti cu lămpi cu gaz şi un foc în curte… Tovarăşa Riri parcă nu mai era Riri aia pe care o aşteptăm cu răsuflarea strânsă în sala din faţă fără de lumină a şcolii, da´ tot Riri era, şi ne râdea la fel şi mie şi lui Pantelimon, şi lui Alecu. Lui moş Haralambie nu, că între timp se mutase la cimitir, sub iarbă, poate şi de ciudă că nu mai voia nimeni „lumina lui”. Lumina, moş-om, nu mai uimea pe nimeni, mai ales că apăruseră şi primele televizoare în sat şi puteai să vezi pe sticla aia mişcări şi să auzi vorbe neînţelese chiar şi două ore pe zi – ce ne mai trebuia scăpărici, luminătoare publică? S-o ţie acolo la şcoală, în pod! Părintele Daie, bucuros că „l-au dus pe necuratu´ unde-i locul lui” (îl căraseră pe moş-om cu roaba la şcoală, unde de altfel era şi înregistrat, şi ca despăgubire popa a promis că o să ne aducă şi o antenă în sat, pe banii lui, da´să stea când o zi la unu´, când o zi la altu´, ca să apuce toţi să vadă ca lumea „programul”…

   Eu mă mai uitam pe la tovarăşa Riri, când venea, rar, să împrumute antena, că i-o lăsau mulţi da´nu voia ea oricum. Şi parcă mi se părea mai bătrână, deşi aveam şi eu mustaţă acum, ca omu´. Îi vedeam aluniţe care parcă nu erau vara trecută, şi părul i se mai zburlea în sus, nu venea aşa, ascultător, în jos, ca pentru mângâiat...

 

   Stăteam uneori la cârciuma Mumei lu´ Zanc, în colţ lângă godin, chiar pe locul lu´ moş Haralambie, şi-mi dădeau acum să beau chiar din halba lui, pe care scria ceva, nişte litere-acolo. Şi mă uitam prin sticla halbei la lumina mare a becului şi mă gândeam la Riri, cum mai lumina ea pe vremuri noaptea cu lanterna aia a ei, până ce s-a terminat oficial toată alfabetizarea din România; pe hârtie, ca şi băncile şcolii, care nu mai erau, că făcuse moaşa dulceaţă cu ele, adică le pusese pe foc…  

   „Vezi, nici sticla, că-i sticlă, şi nu rămâne fără riduri!”, oftă lângă mine Pantelimon, într-o zi în care ştiui că Riri nu va mai coborî niciodată la Nemţii-de-jos, că se terminase şi alfabetizarea şi lumea tot se încrâncena încă să nu mai facă copii, să vină Riri să-i înveţe. Da´ nemţenii dă jos nu aveau ceva anume cu Riri, aveau cu C.A.P.-ul, cu toate că se obişnuiseră să mergă la muncă, să se facă a munci şi să primească mai nimic şi te miri ce... Că cum să faci agricultură pe piatră?

 

   Pantelimon purta acu ochelari de sticlă, îi prindea cu lacăt de botonieră, să nu-i fure careva după prea multe ţuici. Tuţa se lăsase mai alături, pe-o bancă, odihnindu-şi pântecele mare cât un reflector, ca ălea care ni le adusese ca să arăm şi noaptea şi să doborâm planul. Şi se tot uita la pântece, se uita şi la mine cu înţeles. Trebuia eu să înţeleg într-o zi!

   „Mi-a zis moş Haralambie – pe vremea când mai trăia, se-nţelege”, am început a zice eu lui Pantelimon, uitându-mă la Tuţa prin sticlă. „Auzi, mă? Moşul spunea că sticla, oricât de bun-a fi, se macină şi ea dinăuntru, aşa, ca roasă de carii. Uite, de-un exemplu: halba lui moş Haralambie – de douj´ de-ani o văd şi jinduiam s-o ţin în mână aşa strălucitoare. Şi uite că acu´, că beau eu din dânsa, străluceşte tot mai puţin. Parcă a murit sticla, parcă nu mai trece lumina, aşa, prin ea, nici ca o lanternă”…

   „Mă, e o gânganie mică, mică de tot, care o roade”, îmi spuse încet, la ureche, Pantelimon. „Să nu-i spui popii, că te afuriseşte şi, cine ştie, te dă afară şi din U.T.C.: a o molie-de-sticlă care intră înăuntru şi mănâncă încet lumina… Aşa se mânâncă, singura, şi viaţa, şi dorul, şi muierea. Dă aia fac oamenii poze, pe la oraş, să-i mai prindă lumina!”  „Şi noi de ce dracu´ n-o vedem?”, i-am zis. „De ce nu vedem molia aia? Tu de-o pildă, ai şi ochelari, vezi adică ceva mişcând?”  Îmi zice: „Păi dacă-i şi dânsa dă sticlă, boule, cum adică s-o vezi? Molia-dă-sticlă e şi ea tot dă sticlă!”

 

   N-a trecut mult şi-am auzit că în vale fusese, cu doar câteva luni în urmă, revoluţie. De la ´48 nu s-a mai pomenit pe la noi aşa ceva. Întâi am crezut că s-a înţeles prost, că a fost ceva pe la bulgari sau c-au dat americanii ori ruşii cu ceva. Că cu curmătura nouă din drum, noi n-am ştiut nimic lunile alea... Antena rămăsese sus, la tovarăşa Riri, şi habar n-aveam de vânzoleală… În perioada aia n-am mai primit baterii pentru radio, marmeladă la lădiţe de lemn, dar un bişniţar ne-a adus o căruţă cu antene de televizor bulgăreşti. Nu ştiu cum naiba a trecut. Am vorbit cu Tuţa să luăm şi noi una, pe banii de la alocaţie. Ne-am trezit că dădeau filme toată ziua da´revoluţia trecuse. Gata, o scăpaem! Noroc că apoi, de la Nemnţii-de-sus au coborât într-o noapte nişte revoluţionari. Ce revoluţionari?, nişte mineri de la o mină închisă treptat. Ne-au întrebat cam cum stăm noi cu revoluţia şi eu, de respect, i-am lăsat să bea, pe rând, din halba de sticlă întunecată lui moş  Haralambie, da´ de plătit a plătit Pantelimon, că era mai curios şi-şi pusese ochelarii ca să pară învăţător, ezact ca tovarăşa Riri, da´ mai urât. Halba mea  era de-acum de muzeu: cu toate că era de sticlă, nu mai trecea lumina prin ea. Parcă era flămândă de luceală. Nici suliţa lanternei lui Riri n-ar fi trecut dintr-o parte-n alta!

   Băieţii au stat peste noapte sub toaca de la biserică, că era vară şi părintele Daia se temea să-i primească în biserică şi p-ormă să afle c-au fost, cine ştie, din ăia şase milioane cu carnet de partid. Ei s-au odihnit, ca să înceapă şi la noi revoluţia aia o dată, chiar a doua zi, când soarele o fi sus de tot. Că n-avea rost s-o începi prea de dimineaţă, la cinci spre exemplu, şi să nu vadă lumea ce şi cum.

 

   A doua zi n-au găsit ei steag, ca să-i facă gaură, şi s-au dus întins la şcoală, singura clădire mai de Doamne-ajută din sat, doar că era părăginită. N-au prea avut ei ce găsi acolo, da´ au luat registrul de inventar şi nu s-au lăsat până nu l-au găsit, în pod, înfăşurat în ziare vechi  „Scânteia” şi-alte-alea. Moş-omul nu mai lumina, poate şi pentru că era zi de-a binelea. Da´ parcă începuse să miroase a trandafiri şi a încă ceva... Au mai găsit pe perete portretul lui Dej, încă de pe timpul cui se închisese şcoala din lipsă de copii (ştiţi povestea cu C.A.P.-ul, nu tre´ s-o mai afle şi alţii). Şi unul a  aruncat de sus de la geamul podului portretul lui Dej şi chiar s-a-nfipt în clisa moale a drumului. Apoi, doi revoluţionari s-au apucat să-l arunce pe geam şi pe moş-om.

   „Păi, cam ce-aţi avut cu acesta?”, le-am zis nedumerit, după ce Corpul de iluminat no 73 se făcu ţăndări pe drum.

   „Am zis c-o fi tovarăşu´ Lenin”, zise unul mai scundac – Buleac, cred că-l chema.

   „Nu ştii că Lenin avea cioc? Că doar măcar atât ai învăţat la şcoala aia!”, se hlizi acela care  aruncase numai portretul lui Dej.

   „Ştii ceva bă, boule? Ce, Lenin ăla s-a născut cu barbă? Aiasta o fi fost ezact statuia lui Lenin de când o fost el mic…”

 

   La sfârşitul anului şcoala se prăbuşi singură, într-o noapte. Cred acum că de la nişte bătăi de inimă care-o pisaseră nopţile în care tovarăşa Riri, cum o mai fi arătând acum,  venea să ne facă alfabetizare. Iar nopţile, în jurul fostei şcoli, de când ne-au oprit lumina pentru datoriile Primăriei, măcar şoseaua luminează frumos. Şoseaua pe care abia au lipit-o peste vechiul drum clisos, şoseaua aia care cică merge spre Iuropa, unde dracu´ o mai fi şi asta, luminează în toată noaptea. Asfaltul nu a putut să acopere tot prafu´ ăla care-a rămas după ce revoluţionarii l-au aruncat pe moş-om din podul  şcolii.

   Ş-acu, când mă gândesc la vremile ălea, zic eu frumoase, că nu-i vorba aici de C.A.P., îmi tot amintesc, nuş´ de ce, de moş-om. Şi-mi amintesc în amănunt moşul, ca să nu mă gândesc cumva iar la tovarăşa Riri… Şi beau din halba mea de sticlă acum neagră. Iar dacă pui cumva urechea la halbă, uneori parcă auzi cum o roade timpul...

 

O partidă de sex

“Magdalena, spune-mi drept,

Cine te-a muşcat de piept.

Magdalena, Magdaleeena”

Cântec de mahala

Se săturase de singuratate şi orice legătură umană i-ar fi complicat viaţa. Bărbaţii au tot felul de pretenţii şi atunci când eşti ziaristă te neglijezi şi pe tine, şi pe ei. În aceste momente era mulţumită că avea încă prieteni care o mai împrumutau cu bani între chenzine, iar mama, cu pensia ei minusculă, tot mai găsea resurse să o ajute. În fiecare zi, după tentative repetate de a deschide ochii,  Nely pleca de acasă pe la zece, “ca boierii”, dar se întorcea pe la unsprezece noaptea frântă, nervoasă, nemulţumită sau bucuroasă că derscoperise un fir care i se părea interesant. Abia avea timp să bea câteva cafele, tolănită pe canapea, cu pernuţa de catifea, preferata ei, sub cot.

Nely îşi dădu seama într-o bună zi că pur şi simplu nu poate iubi, nu mai este în stare, că meseria, unde scria zilnic despre crime, violuri, sărăcie, răpiri de copii, o “tocise”, că are toate simţurile “înfundate”, parcă ţinute sub anestezie. Realiză toate acestea abia atunci când îşi luă, în sfârşit, pisică. Ca să nu mai fie singură! Era o siameză foarte frumoasă, cu ochi albaştri şi “mască” neagră, ca la toate siamezele. Deşi o ducea prost cu banii, fata se adaptă destul de repede la meniul delicat pe care “boieroaca” îl reclama: numai conserve - de import - şi grăuncioare cum fata nu mai văzuse până atunci. Altceva - orice! - mâţa nu punea pe limbă! Încercase să o înfometeze, dar după două zile alături de mâncarea neatinsă, Nely se resemnă să-i dea “florii ei exotice” ceea ce merita. Oricum, şi după două zile de “grevă a foamei”, pisicuţa continua să aibă un pântec rotunjor. 

Exista şi un avantaj: hrana uscată nu se strica până când ea, stăpâna odorului, se târa acasă de la serviciu. După o zi tâmpită, în care luase un interviu şi opt declaraţii de la politicieni semianalfabeţi şi încercase să facă declaraţiile lor inteligibile, lucrând pe text, Nely ar fi vrut să se trântească în sfârşit pe canapea şi să dormiteze puţin, “ca pe vremuri”, când era “normală”, lucra ca vânzătoare la un boutique. Apoi, pisicuţa ei gingaşă, maşinuţa ei de tors, să i se aşeze pe piept, uşoară, caldă, blândă. Pisica Magdalena pretindea însă ca ea să fie cea servită cu dragoste. Să fie mângâiată sub barbă, pe fălcuţele pufoase, pe burtă. Se întindea în calea fetei, oriunde, numai să-i oprească paşii. Când fata se deplasa prin garsonieră, pe trasee de mult intrate în subconştient, se trezea că ghemuleţul de blană caldă se repezea, îi îmbrăţişa piciorul pe la spate şi pisica se lăsa târâtă, doar-doar ar fi fost băgată în seamă şi stăpâna cu inimă de gheaţă s-ar fi aplecat să o mângâie. Când venea acasă, înainte de a se dezbrăca, fata îi deschidea Magdalenei o conservă de ton. Dar, oricât de flămândă ar fi fost Magdalena, pisica aştepta întâi porţia ei cuvenită de afecţiune. Nely constată în scurtă vreme că orice gest către micul animal, devenit acum obligaţie, o obosea mai mult decât, de pildă, o deplasare la Bucureşti, la congresul cine ştie cărui partid cunoscut pentru protocolul zgârcit. Nely încerca cu cea mai bună credinţă să se apropie de Magdalena, dar aştepta ca animalul să cedeze  primul. Îşi dădu seama până la urmă că nu îi putea oferi micuţei nimic, că nu era - probabil - în stare să ofere tandreţe nimănui! Trebuia să facă CEVA. Ceru sfaturi unui doctor veterinar, apelă la cunoştinţe, dar toţi îi spuseră la fel: siamezele sunt avide de dragoste, vor să le dai lor toată atenţia, sunt chiar geloase, nu împart cu nici un  străin dragostea care li se cuvine. Ziaristei îi veni la un moment dat chiar ideea de a angaja pe cineva care să mângâie - din dragoste! - pisica. Se gândi mult dacă s-o facă atunci când, corectând o pagină de ziar, dădu peste un anunţ: o elevă care avea nevoie de gazdă pentru o lună. O lună nu era atât de mult încât să nu poţi suporta pe cineva, chiar şi de acelaşi sex, iar o elevă putea fi mai uşor de disciplinat. Şi, ceea ce era mai important, o copiliţă trebuie să iubească în mod natural animalele, deci şi pisicile. Sună la numărul anunţat în ziar chiar în acea seară, dar “fetiţa” îi propuse un târg: să-i plătească o sumă modică pentru... “adresă”: aici urma să-şi primească părinţii, atunci când veneau în vizită, fetişcana urmând să locuiasă de fapt la “prietenul” ei.

*  *  *

Senatorul Stan Stratone încă mai era cunoscut în târg drept “marele actor de comedie”. Deşi juca de zece ani în drame şi era elogiat în presă de critica - locală  pentru că era un director de teatru influent. Multe mese ale partidului de guvernământ fuseseră organizate de către talentatul director, renumit pentru glumele lui proaste cu femeile dar şi pentru fantastica dexteritate de a aduna la un loc varietăţi gastronomice, atunci când era nevoie. Minunat pentru el era că, în relaţie cu femeile, îşi savura şi singur glumele, nu-şi dădea seama niciodată când sărea peste cal, nu realiza când femeia din faţa sa, insensibilă la farmecele lui fezandate, căuta să scape de el, iar în politică repeta, cu memoria sa de elefant al scenei, cu mare exactitate, câte un calambur auzit de la locotenenţii de rang doi şi trei ai şefului partidului.

De o lună, senatorul îşi cumpărase o pisică siameză. I se spusese că aşa ceva cadrează cu noua funcţie, până ce relaţiile de parlamentar îi vor permite un şperţ potrivit unei maşini de lux cu şofer. Admirând exemplarul splendid, cu patru picioruşe parcă înmănuşate în catifea, Stratone nu putea înţelege cum de un

animal atât de fin refuză să stea “ţeapăn” în vitrină. Gheare, miorlăituri, păr peste tot şi, colac peste pupăză, Stanley - cum îl alinta nevasta pe domnul senator - observă prea târziu că “pisica” lui este dotată, la umbra cozii, cu două obiective simetrice şi rotunde care nu au ce căuta în panoplia unei femele! Observă, din păcate, acest lucru, după ce Chopin (spuneţi-i Şo-Pin, cum îi spune şi “Stanley” Stratone!) îşi înseamnă spaţiul propriu prin jeturi mici dar puturoase, menite să alunge duşmanii patrupezi şi să anunţe pisicuţelor, virgine sau deja mame de o legislatură sau două, că aici locuieşte un bărbat! Bineînţeles, Chopin nu se gândea prin această mândră titulatură - “bărbat” - la Stan-Ley, ci la el însuşi.

Gândul ghilotinei fu repede îndepărtat de lângă reprezentantul judeţului. Un motan“fără” poate duce cu gândul la un parlamentar mai puţin potent... politic. Fu sfătuit deci de experţii partidului să găsească repede o “mireasă” pentru micuţul siamez. “Când vă trebuie?”, întrebă în şoaptă şoferul senatorului. “Ieri!”, veni răspunsul. Şoferul domnului Stan, ca să fim drepţi, servea de fapt deocamdată, cu rândul, la un senator şi un deputat: şi aşa vin ăştia rar prin provincie, mai mult n-o să fie nevoie de maşină la partid, decât pentru secretară - i s-a spus.

Căutarea se făcu după un plan bine studiat, se făcură câteva cheltuieli cu un detectiv particular - “mici costuri” decontate de partid, care ţinea la “imagine”, dar nu se găsi ceva corespunzător: ori stăpânii felinei făceau parte dintr-un partid de opoziţie, ori cereau, pentru micuţul lor sacrificiu, unele avantaje... Nici fotografiile junelor îmbănite, executate cu un aparat Polaroid, nu fură pe placul senatorului. 

*  *  *

Când Nely îşi drese glasul pentru prima întrebare, senatorul era deja dres cu zeamă de varză acră. Îl durea încă tare capul şi abia aştepta să se termine corvoada interviului. Oricum, nu avea nici o părere, indiferent despre ce îl va întreba fetiţa asta care, nu-i aşa?, nu arăta deloc rău... “Ce mă fac cu Şo-Pin?”, se întreba, obsedant, proaspătul senator, adulmecând din când în când, jenat, de teamă ca hainele lui să nu fie îmbâcsite deja cu duhoarea de proprietar a micii feline.

- Cum comentaţi atacul deputatului Partene în chestiunea ajutoarelor sociale?, începu Nely, după ce sorbi de două ori din ceaşca cu cafea neagră. Senatorul îi făcu însă un semn, să oprească reportofonul care începuse să lucreze: reportofonul nu bea cafea, reportofonul nu este servit cu ţigări Cartier de la domnul senator. Stan ridică telefonul din furcă.

- Eşti sigur?, se lumină interlocutorul ziaristei, cu telefonul la ureche. Nely simţi că bărbatul o priveşte acum ALTFEL, adică, cu un interes sporit. Deşi nu se vedea de după birou, fata îşi trase, instinctiv, mai jos fusta scurtă, cu care obţinuse cele mai glorioase interviuri din cariera ei la radio.

- Neluţa, o tutui brusc parlamentarul, închizând preocupat telefonul. Stan se specializase în ultimii ani de după revoluţie în roluri de cuceritor. Vreau să te rog ceva personal...

Vocea secretarei, la interfon, anunţă că un ziarist de la cotidianul “Epoca” aşteaptă pe hol. Senatorul, fixând-o la fel de teribil ca o cobră căreia tocmai i-a venit prânzul - viu, desigur -  transmise că, din păcate, nu este la birou, dar că va reveni la ora paisprezece. Îşi cere scuze că l-a convocat pe ziarist, dar a intervenit o urgenţă şi, în tot cazul, va avea grijă “să se recompenseze”.

“Urgenţa” simţi că transpiră. Până acum ieşise cu bine din orice situaţii, chiar dacă politicienii sunt şi ei oameni şi în anumite momente, chiar bărbaţi. În special la câte un party prelungit apoi cu o neaoşă beţivăneală, era bine s-o ştergi la timp. Ca acum de exemplu, când era singur cu un bărbat, dincolo de o uşă bine capitonată...

- Ce-ai zice dacă... ne-am face puţin... rude?, începu mai pe departe actorul ales în Parlament de un întreg judeţ. (Bărbatul, încă “bine”, cumpăni câteva secunde surpriza ei şi continuă) Şeful meu de cabinet tocmai m-a informat că la ultima conferinţă, până să înceapă, ai spus că... ai spus că ai deţine... un exemplar (lui Stănică îi place  al dracului de mult să se exprime preţios), chiar unul preţios, de siameză. Ori, şi eu am un “flăcău” viguros, încă - ha-ha! - holtei, şi tot siamez. Înţelegi că... Nu pot să-l las să se împerecheze cu oricine. Sigur, am avut foarte multe oferte - cine nu vrea să se “încuscrească” cu un parlamentar român, şi încă din partidul nostru?! Eu am dorit însă ca “domnişoara” să fie de familie foooarte bună şi, dacă se poate, stăpânii ei să nu facă parte din nici un partid, să fie neutri; eventual să fie dintre “specialişti”... Aşa, m-am gândit la tine şi la superba ta siameză... Ei?

Nely se simţi mai întâi măgulită. Parcă vedea cum o să facă ea astăzi bancuri pe seama “înrudirii”  de acest “numărul doi” de pe lista de senatori ai partidului. Apoi avu revelaţia garsonierei transformate în maternitate, cu cinci sau şase pisoi urlând aşa cum văzuse ea că fac sugarii, toţi pisoii botoşi, cu suzete şi pamperşi caraghioşi în jurul coapselor păroase. Apoi, mai târziu, vedea tot atâtea guri de hrănit, aceleaşi mofturi ca şi la Magdalena, dar înmulţite cu cinci sau şase, o viermuială de nedescris, pisoi călcaţi din greşală, căni date de-a dura pe duşumea exact atunci când ea voia să se odihnească... Nu, nu se putea aşa ceva!, sări de-a dreptul în picioare fata.

*  *  *

- Nu, dacă l-ai refuzat ieri, mâine n-ai s-o mai faci, îi explică răbdător Stelică, redactorul de programe radio. Stanley a sunat dimineaţă pe Bizon, şi Bizonu’ a luat foc. Mie mi-a spus că ai ratat nu ştiu ce interviu.

- N-a vrut să-mi răspundă, animalul! Doar ţi-am povestit: tot timpul mi-a cerut “mâna” Magdalenei. Aş putea să-l fac praf pe post, numai dacă spun cu ce violuri de pisici se ocupă dumnealui în timpul foarte liber!

- Ba ai să-i duci pisica, chiar la cabinet, sau acasă, unde ţi-o porunci. Dacă vrei ca Bizonu’ să nu dea în foc, sacrifică dracului mâţa, sau otrăveşte-o!

- Ce legătură are Bizonu’ cu Stanley?, se miră sincer fata.

- Ce, nu ştiai?, se miră Stelică. Stănică este principalul nostru acţionar, chiar după primul an de la alegeri. Sigur, în spate este partidul lui, dar el se ia în serios. Şi partidul îl lasă să dispună de fleacuri, cum ar fi concedierea unei ziariste care nu-i cedează.

- Dar nu înţelegi? Nu PE MINE mă vrea! Dacă era pentru mine, poate STĂTEAM o dată, şi aşa cred că nu e în stare de... performanţe, dar el vrea pur şi simplu să-mi violeze pisica. Cum să-ţi spun ca să inţelegi? Se ia de cineva din familia mea, abuzând de funcţie!

- Du-te atunci la un ziar independent.

- Nu glumi!

- Nu glumesc.

- De ce te cramponezi? Omul plăteşte, zici, deranjul. În ziua aia poţi să nu stai pe acasă, paza e asigurată de “băieţi”, la o adică mâţei poţi să-i dai tranchilizante, să stea... De altfel, nu te plângeai tu că o urăşti? Că-ţi complică viaţa,  că “te sufocă”, că îţi minează munca?

- Ai dreptate, recunoscu Nely. Dar asta a fost până ieri. Acum simt că nu pot să-i fac bietei mele colege de cameră una ca asta.

- Mai gândeste-te! Materialul de azi e respins. L-a ascultat Bizonu’ - şi directorul nu ascultă niciodată...

                     *  *  *

Se împlinea o lună de când Nely reuşise sa se mute la “Independentul”  şi băieţii puseseră mână de la mână ca să sărbătorească. De altfel, la ei era mereu câte ceva de sărbătorit...

- Nely, să-ţi faci timp deseară pentru o “probă”, îşi aminti Armaşu. Ca  şef de secţie, era de treabă, nu prea “intra” în băieţi, dar toată lumea ştia că nu e bine să-l refuzi dacă se întâmpla, foarte rar, să vrea ceva. Auraş îi dădu colegei un ghiont. Lucrau amândoi la aceeaşi rubrică - rubrica mondenă - şi se înţelegeau de-acuma din priviri: “Zi că te duci!”.

- Vreau să vii deseară pe la mine, continuă şeful. Armaşu văzu zâmbetele cu subânţeles şi pricepu că-l înţeleseseră greşit. Nu, dragă, nu te supăra, eu nu umblu cu prostii, dar am un motan în călduri, şi trebuie să-l dau la pisică. Să-mi aduci deseară jigodia ta, da?

- Da’ e de rasă, şefu’?, săriră să-l măgulească băieţii, cu aerul că i-ar interesa.

- Aş, dragă, e maidanez, ca şi voi. Şi are un singur ochi, cred că l-a călcat tramvaiul...

*  *  *

Era o oboseală plăcută. O salvase pe Magdalena cu preţul... cu preţul pe care-l impusese ea, Nela! E drept, trebuise până la urmă să se culce cu Armaşu, dar obţinuse astfel altă siguranţă în ziarul ăsta prăpadit. Bărbatul, recunoscător, aruncase pe geam motanul, urându-i sa-şi caute singur “mireasă”. Nu profitase propriu zis de Nely, nici fata nu se urcase proriu zis pe Armaşu, dar până la urmă totul ieşise cu bine şi pisicuţa nu fusese chinuită de bruta cu un singur ochi, pe care ziarista şi-o imagina un cotoi pervers şi violent.

O căută din priviri pe Magdalena. Pisica torcea, pe pernuţa preferată a fetei! Şi asta nu era nimic: în jurul ei, sugând fără grija zilei de mâine şi a viitorilor motani politici sau de redacţie, patru pisicuţe abia fătate sugeau sfârcurile Magdalenei. Ziarista rămase minute bune cu mâna pe clanţă, apoi trecu în bucătărie, unde ştia ca mai are o sticlă de vodcă. Nu merită să te sinucizi, pentru nimic în lume!